A. Fumurescu: …Rosia Montana, educatia si libertarienii

…dupa cum v-am anuntat inca de saptamana trecuta, revista 22 (online – www.revista22.ro ) gazduieste o ambitioasa serie de 12 analize referitoare la costurile (ascunse) ale statului. Proiectul apartine unor tineri libertarieni de la Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala (CADI) in parteneriat cu Societatea pentru Libertate Individuala (SoLib) si va fi preluat in print de varianta romaneasca a Economistului. Spuneam saptamana trecuta ca o asemenea initiativa se cuvine salutata, fie si numai pentru ca promite stimularea unei dezbateri intre tinerii de dreapta (in fine, o parte a lor) si cei de stanga (partea de la CriticAtac). Cei de la CriticAtac au anuntat, cu fair-play, ridicarea manusii, dar – pana la ora la care scriu aceste randuri – asa a si ramas (se vor fi bucurand si ei de Saptamana Luminata). Nu-mi mai ramane, asadar, decat sa incerc sa torn putin gaz pe foc, cu speranta marturisita ca astfel voi da apa la moara (sic!) mult-asteptatelor dezbateri.

Din motive de timp, spatiu si (relativa) expertiza, ma voi multumi cu doar cateva comentarii mai mult sau mai putin generale pe marginea a doua analize: cea referitoare la costurile statului in exploatarea si prezervarea resurselor naturale si cea referitoare la educatie. Chiar si in aceasta selectie, unele afirmatii ale tinerilor libertarieni de la CADI si SoLib mi-au amintit de naiva simplitate a primului western romanesc, „Profetul, aurul si ardelenii”.  Daca va mai amintiti, „ardeleanul” interpetrat cu haz de Ilarion Ciobanu se declara incantat descoperind jocul de pocker, „un soi de Popa-prostu’”, cum ii spunea: „Frumos jocu’ asta! Io le-aratam cartile, ei imi dadeau banii!” Numai daca ar fi si in viata atat de simplu. Ei bine, am o veste proasta: nu e!

Costul plasării resurselor naturale în proprietatea statului.

Cazul Deltei Dunarii şi Roşiei Montane

Autori: Anca Matei, Andreea Martinovici, Claudiu Năsui, Mădălina Doroftei

http://www.revista22.ro/articol-10442.html

Intrebarea pe care autorii o ridica din start e limpede: „Reuşeşte statul, în absenţa informaţiei şi a stimulentelor oferite de mecanismele pieţei, să garanteze conservarea bogaţiilor naturale şi să ofere în acelaşi timp o exploatare eficientă a acestora?” Raspunsul e la fel de neechivoc: „În numeroase rânduri, realitatea ne-a demonstrat contrariul.” Avem asadar de-a face cu doua probleme, interconectate si, totusi, distincte: (a) conservarea si (b) exploatarea. Autorii le trateaza insa ca un tot si de aici incep sa apara primele semne de intrebare: daca statul se dovedeste, sa zicem, ineficient in exploatare dar necesar in conservare (sau invers)?

Ca unul care incearca sa profite din plin de parcurile si rezervatiile din Statele Unite, ma simt usurel alarmat de lejeritatea indepartarii statului din ecuatie. Fara interventia energica de la inceputul secolului al XX-lea a lui Theodor Roosevelt, America nu ar fi avut astazi o retea de parcuri nationale in masura sa te lase cu gura cascata. Fara The Antiquities Act, care i-a permis presedintelui (si succesorilor acestuia) sa declare monumente nationale si/sau istorice in proprietatea inalienabila a statului, ingaduiti-mi sa ma indoiesc ca intreprinzatorul american ar fi stat mult pe ganduri inainte de a defrisa, sa zicem, o intreaga padure de sequoia. E suficient, bunaoara, sa vizitezi Sequoia National Park si sa-i afli istoria – cu o benzinarie in centrul parcului, printre altele – pentru a fi cel putin suspicios la afirmatii de genul supra-exploatarea resurselor „este consecinţa firească a stimulentelor pe care le-a generat proprietatea publică şi procesul de luare a deciziilor în mod colectiv la nivel centralizat”.

Ma indoiesc pana la pamant si, vorba poetului, daca pamantul nu ma sustine, ma indoiesc pana la cer – ca tot vorbim de bogatii naturale.

Pot fi de acord ca statul roman a contribuit la degradarea si distrugerea unor resurse naturale, dar de aici nu rezulta nicidecum logic ca orice stat, statul in general, se face a priori vinovat de supra-exploatare, cum vor autorii sa induca ideea. Dimpotriva, poate inseamna ca statul trebuie, vorba lui Vantu (horribile dictu), intarit, iar nu eliminat. Nu inteleg, sa spun drept, nici natura statului si nici pe cea individului din perspectiva libertariana (si aici orice precizare ar fi binevenita): atat statul cat si individul sunt prezentati cand ca lupi, cand ca miei, cand si una si alta, iar invocatul proverb cu lupul paznic la stana nu e in masura sa ma lamureasca. Cine sa pazeasca stana? Oile inarmate c-o pusca? Ce sa pazeasca lupul? O haita de lupi? Daca statul e un lup indiferent de circumstante, se cuvine indepartat fara discutii. Si totusi, libertarienii nu par pregatiti sa faca acest pas. „Tot ceea ce ii cer” statului, i.e., lupului, e sa se restranga de buna voie si nesilit de nimeni la functiile desemnate de oi (sau de alti lupi?), adicatelea sa se sacrifice precum un mielusel. Pe de alta parte, omul in postura functionarului la stat (care praduieste si incurajeaza praduiala), se comporta, conform libertarienilor, aidoma unui lup. Devenit, insa, apropitar, se transforma peste noapte intr-un grijuliu paznic al stanei. Glumesc, insa foarte putin.

Sa presupunem ca, la batranete (cum se intampla in multe cazuri), Ion reuseste sa-si recupereze in sfarsit o bucata zdravana din padurea confiscata de comunisti. Sa presupunem ca are suficient de multi copaci cati sa taie pana la sfarsitul zilelor si ca mai are , colac peste pupaza, o urgenta medicala costisitoare, cum e foarte posibil la acea varsta. Va actiona Ion rational, cum se asteapta libertarienii nostri, dramuindu-si padurea, replantand copaci (cu ce bani?) care se vor maturiza in zeci de ani sau, dimpotriva, va alege sa defriseze intr-o veselie?

Sau sa presupunem ca Ion e pescar in Delta si are proprietatea pe un luciu de apa? Cum va putea Ion opri, bunaoara, poluarea ce vine din amonte care ii ingrijoreaza, pe buna dreptate, pe autori? Ce motivatie ar avea Ion al nostru sa ocroteasca tocmai el vreo specie protejata, cand stie ca efortul sau individual e inutil in conditiile in care specia cu pricina e vanata si-n susul si-n josul apei, iar cei care procedeaza astfel castiga bani multi si repede? Cum rezolva libertarianismul problema free-rider-ului rational? Omul libertarian, departe de a fi un egoist, „self-interested”, trebuie sa aiba puterea de sacrificiu si de infranare a unui pustnic. Daca e rational, e intr-atat de rational incat renunta la self-interest.

Sa acceptam, poate, ideea proprietatii colective, asa cum a fost ea studiata de catre Elinor Ostrom (pentru care a luat si Nobelul pentru economie) si asa cum ne-o ofera autorii ca alternativa la proprietatea statului? S-o acceptam, DACA luam in considerare faptul ca acele comunitati studiate de Ostrom era mici, relativ inchise si traditionale. Nimeni nu avea de gand sa paraseasca locul, toti erau de generatii, pregatiti sa ramana acolo pentru generatii. O asemenea comunitate NU mai exista in Rosia Montana (un alt exemplu analizat in studiul cu pricina). Da, statul roman s-a balbait si aici, statul roman e suspectat de coruptie, s.a.m.d. Dar nici comunitatea locala nu sta mai bine.

Dupa cum autorii insasi recunosc, „în pofida faptului că Legea Administraţiei Publice şi Legea Minelor oferă posibilitatea consultării populaţiei prin referendum pentru a se decide în privinţa proiectelor care afectează modul de utilizare a terenului, acest lucru nu s-a întâmplat. Mai mult, începând cu anul 2002, orice iniţiativă – agroturism, societate comercială etc. – care presupune autorizarea de construcţii pe proprietatea privată a localnicilor din zona Roşiei Montane a fost respinsă de Consiliul Local”. Hopa! Autorii echivaleaza, fara batai din pleoape, Consiliul Local cu „organele statului” si concluzioneaza: „Practic, organele statului ţin în loc atât realizarea proiectului RMGC, cât şi dezvoltarea de alternative viabile, prin încălcarea dreptului la liberă iniţiativă economică.”  Mie imi pare ca mult-hulitul Consiliu Local, ales de catre localnici, dintre localnici, pentru localnici (sic!) e cea mai la indemana forma de exprimare a comunitatii locale, la nivel local. Daca acest consiliu nu functioneaza cum scrie in cartile lui Ostrom, se prea poate ca respectiva comunitate sa nu se mai ridice la inaltimea asteptarilor teoretice. Sa nu mai fie, propriu-zis, o comunitate, ci o adunatura de interese private, peste care troneaza interesul privat al RMGC. Altminteri n-am avea mai multe Asociatii locale si nici atatea Marioare si Vasilici vaitandu-se cand ti-e lumea mai draga de pe te miri ce platforma media cum li se fura traditia mineritului de la gura copiilor. Da, se prea poate ca „RMGC a achiziţionat multe proprietăţi sub ameninţarea că acestea vor fi supuse cel mai probabil exproprierilor”, dar cred ca si fara aceasta amenintare, sumele de bani fluturate pe sub nasul unor oameni amarati ar fi reprezentat o ispita greu de infrant. Repet, nu avem cu totii puterea de sacrificiu presupusa de libertarieni.

Nu ma intelegeti gresit: am toata increderea in capacitatea unei comunitati de a-si administra singura (mai) toate problemele. Cu o conditie, insa. Sa existe un adevarat spirit comunitar. Or pentru asta e nevoie de educatie.

Educatie pe care, dupa cum vom vedea in partea a doua, libertarienii vor s-o elibereze din mana statului, redand-o initiativei private. Tare mi-e teama ca, bolnava cum e acum, atunci va muri fericita de atata libertate.

sursa: Contributors

Etichete:, , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat: