B.T. Iacob: Un mit gaunos. ”Locomotiva de partid” Traian Basescu

Dintre marii lideri politici post-decembriști, o caracteristică a lui Băsescu e că a avut cea mai puțin activă viață de partid și cel mai scurt mandat de lider, trei ani și vreo 7 luni. Tot el e și omul cu cele mai puține rezultate concrete ca lider de partid, în afara alianței cu PNL.
La alegerile din 2000, PD-ul lui Petre Roman a luat un scor slăbuț, doar 7%, după participarea la ceea ce s-a numit dezastruoasa guvernare CDR. Schimbarea lui, la congresul din mai 2001, a venit firesc. După alegere, noul lider, Traian Băsescu, a declamat în fața colegilor că își dă demisia dacă PD ia la alegerile viitoare sub 22%:  „Îmi dau demisia și dacă PD ia doar 21 la sută pentru că șutul în bară nu este gol!” spunea el. La alegeri, în 2004, PNL+PD au luat 31%, ceea ce, la o paritate de cca.1,3 – 1 pentru liberali, înseamnă un scor general sub 14% pentru democrați. Băsescu a demisionat, într-adevăr, dar, din fericire pentru el, doar ca să meargă la Cotroceni.

Revenind, după preluarea șefiei de către Băsescu, PD nu numai că nu a dat semne de întărire, dar a devenit un teren de perpetuă luptă între membrii marcanți, mai ales că noul lider încerca să își impună fidelii în dauna figurilor grele din partid, care, culmea, îl ajutaseră să îl debarce pe Roman. În consecință, demisiile se țineau lanț. Majoritatea celor plecați treceau la celălalt partid de stînga, PSD, de unde atacau tăios fostul partid. În octombrie 2002, fostul lider Roman iese la rampă cu o serie de acuzații punctuale la adresa sucesorului său: „Nu s-a produs revirimentul anunțat, nici în ceea ce privește credibilitatea PD și nici în viața internă de partid; s-a imprimat partidului un stil foarte personal, agresiv, pur conflictual, care nu înseamnă pentru militanții partidului decît o imagine țîfnoasă” spunea el.

O altă acuzație majoră care i se aducea lui Traian chiar din interiorul PD era aceea că neglijează partidul în favoarea primăriei capitalei și că statutul de lider și primar nu e prea potrivit. Replica venea în stilul consacrat: „Uitați-vă la Năstase: și premier, și președinte al PDSR; par eu mai prost decît el?”.

În martie 2003, un sondaj comandat – atenție! – de PD, scotea partidul cu numai 11%, doar patru procente peste scorul luat de Roman la alegeri, mult-mult prea puțin față de promisiunile lui Băsescu. Peste asta, majoritatea celorlalte sondaje dădeau PD la cca.6-7%. Demisiile se întețeau: pe rînd, plecaseră Cristian Dumitrescu, Avram Filipaș, Bogdan Niculescu Duvăz, Simona Marinescu, Adrian Severin, Alexandru Sassu și mulți alții.

În aprilie 2003, un nou cutremur: își demisia, nervos, nemulțumit de felul cum e condus PD, însuși numărul doi din partid și marea speranță pentru viitor, deputatul Liviu Negoiță, vicepreședintele politic și liderul deputaților formațiunii. Cu mari eforturi, Băsescu reușește să îl convingă să renunțe, dar PD mai rămîne cu o cicatrice. Marele cîștigător e un anonim de la Cluj, care se remarca doar printr-o slugărnicie totală față de Traian și care e numit lider al deputaților, în locul lui Negoiță: e vorba de Emil Boc. Un an mai tîrziu, un alt forfait, al lui Cozmin Gușă, îi deschide drum lui Boc către primăria Clujului, iar demisia lui Băsescu îi aducea șefia PD, astfel că actualul premier se poate lăuda cu o carieră bazată pe abandonul altora.

În vara lui 2003, sondajele de opinie continuă să plaseze PD între 7 și 10%, un scor dezastruos pentru un partid de opoziție. Barometrul de opinie al IMAS din august dă partidul la numai 9,4%, față de 47% PSD, iar panica se instaurează între democrați. Nu miră pe nimeni că ideea realizării unei alianțe cu PNL (19,6% în același sondaj) pare salvatoare, deși cele două partide nu se prea înghițeau de pe vremea meciurilor din guvernarea CDR-USD.

Că e așa o dovedește și o ieșire agresivă la rampă a lui Dinu Patriciu, tot în august, la școala de vară a tinerilor PSD, acesta spunînd, cu referire la Traian Băsescu: ”politica românească trebuie curățată de circari”. ”Eu am spus la precedentul Congres că, pentru a-l face pe Stolojan liberal, era nevoie să fim isteţi ca austriecii, care au făcut din Beethoven austriac şi din Hitler neamţ. Acum avem o problemă şi mai grea, trebuie să facem întregul PD liberal, inclusiv pe preşedintele lui. Dar deja aici nu mai este vorba de isteţime…”, mai declara Dinu Patriciu.

Și alți liberali, între care Crin Antonescu, gîndeau la fel și criticau ideea unei parități pe liste între cele două partide, în condițiile în care PD abia de atingea jumătate din procentele PNL în sondaje: „nu atît decizia continuării negocierilor cu PD a stîrnit nemulţumiri, ci condiţiile din protocol, care nu sunt convenabile pentru PNL, pentru că nu respectă ponderea din sondaje” declara Crin, după o ședință a Delegației Permanente, din  august.

Singura veste bună vine din presa lunii septembrie: o fetiță din Piatra Neamț, Odette Cîrciumaru, devine membru al PD la numai 7 luni. Preşedintele PD Neamţ, deputatul Ioan Onisei, precizează că „Nu există nici o interdicţie legală, potrivit Legii partidelor, ca cineva să intre într-un partid înainte de virsta de 18 ani. Fireşte că nu îşi poate exercita drepturile electorale înainte de această vîrstă”.
În octombrie 2003, alt sondaj dă PD la 10,8%, în timp ce PNL are 20%. În toată perioada de după congres, trebuie spus, marea ”locomotivă politică” Băsescu nu reușește să facă PD să depășească nici măcar odată în sondaje PRM-ul lui Vadim Tudor.

La începutul anului 2004, alt cutremur zguduie PD: fostul lider, Petre Roman, demisionează din partid și apar imediat informațiile că ar vrea să facă alt partid, Forța Democrată, cu oameni din PD. Cam în aceeași perioadă, Mugur Ciuvică dezvăluie legăturile cu fosta Securitate ale lui Băsescu, iar situația PD devine delicată la extrem.
Este anul alegerilor, iar PD nu doar că nu a reușit să crească pe cont propriu în mandatul Băsescu, dar nu a reușit nici să atragă figuri noi în partid, pierzînd în schimb multe din cele vechi, și nici să clarifice, în ochii alegătorilor, avantajele pe care le-ar oferi ca partid de stînga în raport cu PSD.
Mai mult, fostul aliat al PD din USD, am numit PSDR-ul lui Cunescu și Athanasiu, a ales fuziunea cu PDSR în dauna celei cu democrații, care ar fi întărit poziția acestora în organisme precum Internaționala Socialistă.

Salvarea PD a venit, în 2004, de la faptul că alianța cu PNL a fost bine recepționată de electorat, astfel că, pe lîngă procentele însumate ale celor două partide, s-a reușit atragerea unui important segment al nehotărîților. Au existat și alți factori importanți, însă: o spectaculoasă, fără precedent, mobilizare pro ADA a societății civile, în special a celei alimentate din conturile lui Soros, sprijinul celei mai mari părți a presei, în fruntea cu trustul de presă al lui Sorin Vîntu, al unor grupuri din serviciile secrete, mai mult ca sigur al Washingtonului șamd. A contat și gafa PSD de a-l trimite în judecată pentru lichidarea flotei exact înaintea campaniei, ceea ce a dus la victimizarea acestuia.
Cu toate că nici măcar așa ADA nu a reușit să ia fața alianței PSD-PC, la numărul de voturi, reușita lui Băsescu la președinție a dus, totuși, PD și PNL la guvernare.

Băsescu a devenit o locomotivă a PD abia după ce statutul de președinte i-a adus pe mînă numirea guvernului, validarea miniștrilor, serviciile secrete, poliția, armata, parchetul, DNA și alte structuri majore ale statului, pe care le-a pus serios la treabă întru propășirea partidului de suflet.
Pînă atunci, așa cum am arătat, în cei aproape patru ani cît a condus partidul nu a acționat ca o locomotivă, ci mai degrabă ca o frînă; e greu de crezut că PD nu ar fi crescut, cu orice lider la cîrmă, de la 7% la 10% în cîțiva ani de opoziție.

Cei care îl proclamă, astăzi, pe Băsescu drept locomotivă de partid confundă, voit ori ba, perioadele cînd acesta chiar a ridicat PD în sondaje; sigur e că nu pe vremea cînd era lider în Modrogan și cînd comportamentul său neortodox ținuse PD la o cotă aproape de limita intrării în parlament.
sursa: Inpolitics

Etichete:, , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat: