M. Maruta: Regele “trădător” şi preşedintele “patriot”

De ce îl atacă Traian Băsescu pe Regele Mihai? Cum se explică lansarea, acum, a acuzaţiei de trădare – cea mai gravă care i se poate aduce unui şef de stat, fie el şi “fost”? E vizată persoana suveranului sau instituţia monarhiei? E o mutare politică sau o răbufnire viscerală? Pentru că nu ştim ce e în mintea preşedintelui, avem doar alternativa unei analize logice.

Preambul. Niciun comentator de astăzi nu are competenţa de a judeca fapte petrecute acum mai bine de 60 de ani. De aceea, acest articol nu este o apărare a Regelui, cum s-ar putea aştepta cei care ştiu că îmi doresc o restauraţie, şi, cu atât mai puţin, o susţinere a “opiniei” prezidenţiale. Nu ştim ce-a fost cu adevăratnici la 23 august 1944 şi nici la 30 decembrie 1947. E treaba istoricilor să afle. Ceea ce ne interesează e prezentul şi, cel mai mult, viitorul.

Premisele mentale. Traian Băsescu e un militar educat în timpul comunismului. E folositor să ne reamintim acest “detaliu” pentru că modul în care a pus problema în timpul emisiunii de pe B1 TV se înscrie într-un tipar bine delimitat. E vorba de curentul de gândire, cu largă răspândire printre ofiţeri (şi nu numai), potrivit căruia, dincolo de erorile strategice, Mareşalul a fost un mare patriot, care a făcut ce trebuia şi care, dacă n-ar fi survenit arestarea de la Palat, ar fi negociat mai bine armistiţiul cu Aliaţii. În această paradigmă, în acest model de înţelegere a istoriei, Regele este pus automat în contrapondere, fiind învinuit nu numai pentru lovitura de stat, ci mai ales pentru că “l-a dat pe Antonescu pe mâna ruşilor” şi pentru că, mai apoi, a refuzat să-l graţieze pe fostul Conducător.
Premisele politice. Ce-are Băsescu de împărţit cu Regele Mihai? Teoretic, nimic, dat fiind că, despre forma de guvernământ, Constituţia menţionează expres (la articolul 152) că ar fi de nerevizuit. Practic, aşa cum ne-a arătat în cei 6 ani şi jumătate de când munceşte la Cotroceni, preşedintele e un tip foarte vindicativ. (Poate şi de aceea nu va fi niciodată “al tuturor românilor”). Cel puţin trei sunt evenimentele din relaţia sa cu familia regală pe care nu are cum să le uite. În ordine cronologică: 1) declaraţiile de susţinere a suspendării sale din funcţie (2007), făcute ca musca-n lapte de Principele Radu (Duda); 2) absenţa sa de pe lista invitaţilor la nunta de diamant a cuplului regal (2008); 3) onorarea de către Rege a invitaţiei lui Dmitri Medvedev de a participa, la Moscova, la sărbătorirea a 65 de ani de la victoria împotriva fascismului (2010).
Şi cu asta ajungem la ruşi. Ce frapează în vehemenţa lui Băsescu? Nu atât prima afirmaţie, aceea că abdicarea a însemnat “un act de trădare” a interesului naţional. Dincolo de contextul istoric, poate Băsescu a vrut să sugereze că Regele e un om slab, că trebuia să nu cedeze, ci să se bată cumva – nu ştim cum – şi, de ce nu, că mai bine ar fi murit decât să se lase expulzat de cizma sovietică. Mult mai gravă însă e a doua acuzaţie, că Regele ar fi fost “slugă la ruşi”. Ce variante se dezvoltă de aici?
Varianta victimizării. În România, metoda cea mai eficientă de a intra sau de a reveni în atenţia publică este ca mass-media să te prezinte în postura de victimă. Să te căineze pe prima pagină şi în prime time, cu alte cuvinte. Oricât de aberantă v-ar putea părea, nu exclud ipoteza ca prin laboratoarele puterii să se fi conceput un scenariu de readucere a Regelui (şi, implicit, a monarhiei) în discuţii de largă audienţă, printr-o operaţiune de victimizare. De ce să fi acceptat Băsescu rolul de “unealtă” într-un asemenea plan? M-aş scufunda în nisipurile speculaţiei dacă aş continua. Ceea ce vreau este să “inventariez”, de dragul logicii, şi această posibilitate extremă.
Varianta iresponsabilă (a “opiniei”). Preşedintele n-a făcut decât să-şi expună propria interpretare asupra unor momente cruciale din istoria ţării. Aşa ştie el, că Regele n-a întreprins mai nimic împotriva agresiunii comuniste, aşa consideră el, că Regele avea alternativă la abdicare, aşa evaluează el, cu mintea lui, că Regele şi-a trădat poporul. E dreptul său de om să aibă o părere despre orice. Cu o condiţie: să fi fost un om oarecare. Însă, după alegerea sa prin scrutin naţional şi depunerea jurământului, Traian Băsescu a devenit personificarea unei instituţii: Preşedinţia României. Din această poziţie, gura lui nu mai poate rosti fraze fără susţinere, deoarece orice emisie vocală necontrolată pune în joc credibilitatea şi responsabilitatea statului român.
Această variantă – a gurii slobode – ar fi întărită de o altă expresie scăpată în acelaşi context. “Unuia îi dăm averile…”, a spus Băsescu, dezvăluindu-şi limitele în ceea ce priveşte dreptul de proprietate sau, poate, resentimentele provenite din educaţia ante-decembristă.
Varianta “secretului”. Să presupunem că preşedintele, beneficiind de statutul său privilegiat, a avut acces la documente ultra-secrete – pe care nici istoricii nu le-au putut consulta – şi că de acolo şi-ar fi extras temeiul afirmaţiilor la adresa Regelui.
A acuza un fost şef de stat, contrar tuturor interpretărilor anterioare, că a lăsat România pradă unui regim “ilegitim şi criminal”, acesta poate fi un salutar act de curaj, menit să reaşeze adevărul în manuale şi în conştiinţe, însă, într-o asemenea situaţie, lucrurile nu pot rămâne la stadiul declarativ: acuzatorul trebuie să meargă mai departe şi să arate dovezile. Dacă nu, persoana Traian Băsescu devine incompatibilă cu funcţia de şef al statului. Moartea a sute de mii de oameni – inocenţi deposedaţi de case şi pământ, aruncaţi în puşcării sau ucişi fără judecată – nu e o geampara la terasă.
Varianta fricii. Şi dacă Băsescu – la fel ca Ion Iliescu şi ca mai toţi “produşii” sistemului comunist – secretă în raport cu monarhia o aversiune şi o teamă pe care nu şi le-a asimilat raţional? Dacă îi e, pur şi simplu, frică de restauraţie? Altfel de ce să-şi folosească influenţa, câtă a mai rămas, pentru a denigra un nonagenar care nu pretinde nimic?
Această ramură logică are şi un “reazem” – năşirea fiului celui care se prezintă “Paul de România”, gest explicat, în seara fatidică de pe B1, cu următoarele cuvinte: “Paul e parte a Casei Regale, oricât de dezmoştenit ar fi”. Juridic, asta e o minciună, cât timp Înalta Curte nu s-a pronunţat în dosarul cu pricina. Politiceşte, e o formă de “Divide et impera”, care poate fi justificată. Însă, din punct de vedere al demnităţii şi prestigiului Preşedinţiei, e descalificant să te asociezi cu Alteţa Sa Prinspol, un bărbat care îşi clamează descendenţa din capete încoronate, dar care are nevoie să se împăuneze la emisiunea “Acces direct” că i-a născut nevasta.
În tot răul… S-a redeschis, în toată presa, discuţia referitoare la monarhie. În plus, preşedintelui i se va solicita, cel mai târziu la următorul interviu televizat, să-şi probeze acuzaţiile. Şi fie se va compromite pe bună dreptate, fie va răsturna felul în care ne tratăm istoria recentă. … e şi-un bine.
sursa: InpactNews
Reclame

Etichete:, , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: