E. Vijulie: Preşedintele Republicii Socialiste România – ediţia 2011

În discursul de la TVR, Traian Băsescu a spus câteva lucruri care merită luate în seamă şi tratate ca atare.

Când a vorbit despre opoziţia UDMR faţă de regionalizare, preşedintele Băsescu a spus iniţial că ideea “nu poate fi sacrificată pentru interesele minorităţii (…). Ţara asta are 22 de milioane, iar unguri doar 1,5 milioane. Nu pot fi sacrificate interesele majoritarilor, dar şi ale minoritarilor unguri, pentru interesele unor politicieni”. Confruntat însă cu lipsa de susţinere inclusiv în zona propriului partid, Traian Băsescu a admis că singura susţinătoare a regionalizării este UNPR – formaţiunea de traseişti a ministrului Apărării – adică a unui partid aflat ilegitim în Parlament şi oricum sub 10%.  “Vă pot spune că nu mai puţin rezistenţi sunt şi preşedinţii de consilii judeţene români. Ştiu foarte bine că PDL-ul în faţă îmi spune ‘da’ şi în spate au o liotă care spune ‘nu’. Tot din interes”, s-a plâns contrariat preşedintele. El ştie mai bine decât toţi şi chiar în pofida tuturor ce e mai bine pentru fiecare şi pentru toţi împreună.

De aceea şi adaugă, ca să fie clar:  “Dacă aş tolera tăcerea partidelor şi primatul interesului de partid în defavoarea interesului naţional aş putea să am sentimentul şi dvs să aveţi sentimentul că nu mi-am făcut datoria de preşedinte. Ori eu le spun partidelor parlamentare că este o urgenţă reorganizarea administrativă”. Mesajul? Partidele sunt rele pentru că reprezintă interese partinice, preşedintele e bun pentru că reprezintă interesul naţional. Serios?

Unde şi când am mai auzit asta? Tare mă tem că în multe contexte, dar contexte tare nefericite. Când este interesul naţional dintr-o ţară sau alta reprezentat de voinţa unui singur om? Când sunt ignorate opiniile majorităţii şi aplicate directivele unui singur mare “înţelept”? Când sunt partidele blamate şi dispreţuite de la cele mai înalte tribune ale statului?

Păcat că la atâţia ani de la încheierea negocierilor cu Uniunea Europeană asupra criteriilor politice – pluralism, libertate de asociere, libertate de exprimare, primele criterii discutate şi esenţiale în demersul aderării – România defilează cu un preşedinte care pare să fi uitat că într-o democraţie veritabilă, partidele sunt de bine, nu de rău. Păcat că versaţii intelectuali de dreapta din jurul preşedintelui eşuează sistematic în a-l face să înţeleagă că partidele sunt vehicule ale intereselor diferite ce se contrează în mod natural în societate şi că majorităţile parlamentare se adună firesc din jocul acestor interese. Păcat că nu se găseşte nimeni între apropiaţii preşedintelui care să-l avertizeze că atacurile sale sistematice contra Parlamentului şi contra partidelor îl aşează într-un şir prea puţin măgulitor de autocraţi şi dictatori. Sau trebuie să credem că nu mai admite pe nimeni în jur?

Dacă Parlamentul şi partidele sunt aşadar din cale-afară de enervante în ochii preşedintelui, Guvernul îi oferă totuşi câteva satisfacţii. Aflăm astfel că Ministerul Transporturilor condus de vechea cunoştinţă Anca Boagiu şi Ministerul Dezvoltării Regionale al Elenei Udrea, o apariţie mai nouă pe băncile guvernamentale, stau bine la investiţii. Mai aflăm şi că în privinţa actualului ministru de Interne, Traian Igaş, nu e totul pierdut: el nu a devenit (încă?) o voce similară generalilor din minister interesaţi în boicotarea reformelor. “Îmi mai pun oarecare speranţe în Igaş”, declară liniştitor preşedintele, peste capul premierului care ar trebui să găsească în această perioadă … remaniabili şi înlocuitori de remaniaţi pentru la toamnă. În plus, Traian Băsescu pare să ştie dinainte în ce  constă rectificarea bugetară ce urmează să aibă loc în curând, deşi nu scrie nicăieri în Constituţie, că preşedintele se ocupă de buget: “nimeni nu le va da nici un leu la rectificare, ei (politiştii) trebuie să  ştie lucrul ăsta”, spune Traian Băsescu. După cum ştie mai bine decât Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Ministerul de Finanţe, şi premierul însuşi, când şi dacă trebuie plătite datoriile statului din domeniul medical.

Avem sau nu avem Guvern? Avem miniştri, avem premier sau avem numai slujbaşi în serviciul preşedintelui? Şi ce caută oare mister Jeffrey Franks la Cotroceni? A băgat cumva de seamă şeful delegaţiei FMI că România e o ţară bananieră unde trebuie să vii să discuţi cu singurul “factor decizional” dacă vrei să te asiguri că se va mişca ceva într-o direcţie sau alta?

Dacă de bine, de rău, cu miniştrii cabinetului Boc o mai scoate la capăt, preşedintele Băsescu e certat în schimb groaznic cu Justiţia. Afurisitul de Consiliu Superior al Magistraturii, condus de tânărul magistrat Horaţiu Dumbravă, nu demult unul dintre colaboratorii apropiaţi ai Monicăi Macovei, îndrăzneşte să aibă  reacţii la raportul de ţară şi la criticile ce îi sunt adresate. Îndrăzneşte să aibă un punct de vedere. Ce tupeu! Reprezentanţii constituţionali ai magistraturii – judecători şi procurori la un loc – se comportă ca şi cum Justiţia ar fi independentă. “Birocraţi prăfuiţi” ce sunt! Se ţin de hârtii! “M-am cam săturat de sensibilităţile lor excesive!”, declară preşedintele, ignorând cu desăvârşire faptul că o reformă negociată în interiorul sistemului, oricare ar fi el, este implicit şi o reformă ASUMATĂ de sistemul cu pricina, deci mai temeinică decât una pretins radicală, de tipul “să tai în carne vie”, dar niciodată aplicată. Or, bietul Horaţiu Dumbravă exact cu asumarea reformei în interiorul CSM se ocupă! Iar strategia de reformă a fost cerută Guvernului chiar în raportul CE din 20 iulie, dar…mai uită şi preşedintele cîte ceva, nu e şi el om?

Ceea ce este însă în afară de orice dubiu e că preşedintele Republicii ştie mai bine decât toţi când, cât şi ce trebuie să vorbească fiecare! Cum se explică performanţa? Simplu. A explicat chiar el, preşedintele Republicii, în direct, la Televiziunea Română Liberă, exact ca în anii ‘90. Nu vă imaginaţi, spune Traian Băsescu, că dacă există separarea puterilor în stat, fiecare putere rămâne aşa, de capul ei, fără stăpân. “Cele trei puteri au în vârf pe unul care se numeşte şeful statului”, adică eu. Pe scurt, eu sunt şeful, pe mine trebuie să mă ascultaţi. “Axioma” rimează perfect cu îndemnul absolut incredibil transmis Consiliului Superior al Magistraturii.  “Chiar sper să înceteze să mai aibe reacţii!”, a spus fără să clipească preşedintele Republicii.

Vai şi amar! Actualul social-democrat Ion Iliescu are toate argumentele să-şi toarne cenuşă în cap pentru Constituţia din 1991 care a evitat cu obstinaţie să definească limpede separarea puterilor în stat în Legislativă, Executivă şi Judecătorească. Marcat de doctrina partidului unic şi a unicului conducător, textul a copiat aproape integral atribuţiile preşedintelui Republicii Socialiste România din Constituţia RSR, refăcută şi adăugită în 1974, spre satisfacţia lui Nicolae Ceauşescu (el a primit în 1974 nou înfiinţata funcţie de preşedinte al Republicii; până atunci fusese “doar” şeful Consiliului Stat şi secretarul general al PCR). Modificările din 2003 aduse Constituţiei din 1991 au îndreptat prea puţin lucrurile, iar mentalitatea lui “Să trăiţi, şefu’! Am înţeles, şefu’!” e bine-merci, la ea acasă, de sus până jos, de la servicii secrete la consilieri comunali. Aşa că iată ce înţelege actualul preşedinte din principiul modern al separării puterilor în stat, la 20 de ani de la ieşirea din comunism.  Că poate spune orice, despre oricine, că este şeful tuturor şi că în virtutea acestui fapt  poate azvîrli public dictonul: “tu când vorbeşti cu mine să taci!”

Curat Republică! Curat bananieră!

sursa: VoxPublica

Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat: