Crin Antonescu s-a întors în Crin Antonescu

Am ”furat” titlul articolului apărut sub semnătura lui Lucian Avramescu. Un articol cu ale cărui idei-forță sunt de acord, dar numai parțial. Astfel, sunt de acord (parțial) cu următoarea afirmație:

Crin Antonescu s-a întors în Crin Antonescu. Perioada în care a rămas descumpănit, năucit chiar de trădările lui Ponta (pactul de coabitare care l-a readus în cărți pe Băsescu, apoi episodul Kovesi și procurorii băsiști, mânăriile cu Roșia Montana, devenită din act de trădare națională, punct forte al combaterii șomajului în România) și a tot sperat că se mai poate face ceva, a trecut.

Sunt de acord că toamna lui 2013 a găsit un Antonescu reloaded. Mai activ, mai combativ, mai pregnant decât media perioadei decembrie 2012-august 2013. Și cumva mai altfel. De acord cu afirmația că pactul de coabitare a însemnat ”readucerea în cărți” a lui Băsescu. Nu sunt de acord că inițiativele premierului la care face referire autorul l-ar fi ”năucit” pe Antonescu. De acord însă cu faptul că atât coabitarea cât și numirea șefilor procurorilor a părut să aibă un efect de punere în surdină a celei mai vocale conștiințe politice a USL, obligată să găsească motivații în apărarea aliatului său Victor Ponta, când prea puține astfel de motivații puteau fi arătate electoratului propriu (cel din mai, iulie sau decembrie 2012). Nici pe departe de acord cu faptul că proiectul Roșia Montană ar fi un act de trădare națională. Nimeni nu are datele pentru a afirma ceva: este o decizie de oportunitate (comercială, managerial-administrativă, cum vreți! – politică, în ultimă instanță) care poate fi atacată sau apărată, dar ”trădare națională” este un termen care nu i se poate alătura, după mine.

Sunt de acord cu Lucian Avramescu cum că Antonescu s-a regăsit, în cazul Roșia Montană, într-o postură care pare a-i veni mănușă: aceea de opozant. De data aceasta, din păcate (dar nu din vina sa, aș putea adăuga) de opozant al unei propuneri al guvernului din care partidul pe care îl conduce face parte. Inițiativa (nefericită cel puțin în aplicarea ei dacă nu și pe fond) premierului Ponta de a trimite Parlamentului un act între un partener privat și statul român, act plin de elemente dubioase din punct de vedere juridic și înalt debatabile din alte puncte de vedere l-a găsit pe Crin Antonescu în postura de opozant. Imediat, din cauze foarte clare cunoscătorilor politicii dâmbovițene, poziția lui Antonescu a fost îmbrățișată și de către parlamentarii PNL. Din acest motiv cred că greșesc foarte mult partenerii social-democrați când încearcă să îl fixeze pe Antonescu în respectiva poziție de opozant – prin atacuri mai mult sau mai puțin sistematice, prin amenințări mai mult sau mai puțin voalate. Spun asta deoarece în acest moment a ataca poziția lui Crin Antonescu pe tema Roșia Montană se transformă, volens-nolens, într-un atac la adresa PNL – aliații ar trebui să fie atenți la acest aspect al problemei. Reciproca nu este valabilă: atacul la adresa proiectului Roșia Montană, fie că vine din partea lui Antonescu fie că vine din partea vreunui parlamentar PNL nu înseamnă un atac la adresa PSD (partid care nu a afirmat niciodată că ar sprijini acest proiect) și nici împotriva politicianului Ponta (care și-a asumat el însuși, ca parlamentar, un vot negativ la proiectul pe care tot el, ca premier, l-a trimis Parlamentului).

Desigur, a rămâne în această logică conflictuală nu servește nimănui: nici PSD (care pierde pe planul simbolisticii pe tema Roșia Montană, în raport cu electoratul USL) nici PNL (ale cărui obiective strategice pentru a fi atinse în maximă siguranță impun o relație amiabilă cu partenerii de coaliție). Astfel încât, urmând logica politică elementară, momentul actual de criză al USL poate fi folosit pentru a stabili noi modele de bună practică în relația dintre cele două partide majore ale coaliției. Vom vedea în perioada imediat următoare, cât de rațional vor ”juca” principalii actori ai dramei Roșia Montană: sugerând PSD opțiunea discutării proiectului într-o comisie specială (opțiune la care PSD păruse a renunța în primă instanță, după anunțarea poziției PNL și a liderului său), comisie deschisă societății civile și specialiștilor, Antonescu a deschis o pârtie a dezamorsării cel puțin parțiale a tensiunii acumulate. Oportun și rațional, dar trebuie să vedem răspunsul partenerilor.

PS Crin Antonescu nu este însă doar, și ar fi regretabil să îl reducem la doar atât, redutabil în postura de opozant. El este și un creator în domeniul politicii, lui datorindu-i-se, predominant, idei care au dat sau care ar fi putut să dea șanse serioase României de a schimba modele care domină mecanismele de funcționare a politicii autohtone: proiectele Johannis și USL, printre acestea. Deocamdată am rămas cu un câștig: Crin Antonescu (re)vine în forță pe scena politică – scenă pe care, în următoarele 500 de zile se va juca destinul său de om politic, cu mandatul de Președinte al României ca miză. Dincolo de acest mandat, o miză mai mare încă: aceea de a da o șansă (nu numai la palatul Victoria dar și) de la Cotroceni, a resetării politicii românești așa cum o știm noi. Eu încă sper ca această șansă să se numească: USL, Victor Ponta, Crin Antonescu.