Unde Tăriceanu este asemenea lui Ghișe

Între senatorul Tăriceanu (care prin gestul politic de azi și nu numai își binemerită porecla Trădiceanu) și senatorul Ghișe sunt mute diferențe. Din punct de vedere politic, diferența esențială este faptul că primul a decis mai întâi să părăsească partidul iar ulterior încercarea să atragă după el și o facțiune a liderilor PNL (foști miniștri, parlamentari, aleși locali) l-a transformat dintr-un auto-exilat într-un trădător sadea; în timp ce al doilea a ales să lupte pentru ideile sale înlăuntrul partidului (nu analizez aici nici șansele de succes nici calitatea actului în sine, stilul campaniei pe care înțelege să o poarte).

Dar ziua de azi a marcat și o asemănare: ambii au lansat, în împrejurări și cu scopuri diferite, două acte programatice.

C.P. Tăriceanu a lansat Manifestul pentru păstrarea identității liberale – un text scris remarcabil, dens, folosind o terminologie și vehiculând idei la care, mă tem, majoritatea celor aduși cu autobuzele pentru a umple sala hotelului unde a avut loc moșirea grupului său de inițiativă nu au avut acces (risc presupunând că la scrierea textului a dat o mână de ajutor și senatorul Barbu, care a descoperit foarte probabil înaltele valori liberale după ce a fost nevoit să părăsească guvernul la cererea lui Crin Antonescu, dar nu înainte de a puncta o serie de gafe impardonabile în exercitarea mandatului de Ministru al Culturii). Din păcate, cum se spune, viermele se află în fruct și manifestul grupării lui Trădiceanu sfârșește în coadă de pește. Poți vorbi mult și frumos despre ideatica și principiile liberale, românești și europene. Degeaba o faci însă când, ajungând la expunerea   obiectivelor grupării, acestea sunt:

(1) Păstrarea identităţii politice liberale a PNL şi asigurarea reprezentării politice a liberalismului în România;

(2) Asigurarea unităţii politice a liberalilor români prin reprezentarea lor de o singură forţă politică puternică şi distinctă;

(3) Desfăşurarea unor acţiuni politice care să ducă la revenirea parlamentarilor români liberali în grupul ALDE din Parlamentul European şi recuperarea prestigiului liberalismului românesc pe plan european; 

(4) Ducerea la bun sfârșit a mandatului dat de alegători către PNL cu ocazia alegerilor locale şi parlamentare din anul 2012.

Cu alte cuvinte la punctul (1) bați la o poartă deschisă, deoarece liberalismul este reprezentat în România (de chiar partidul pe care unii dintre membrii grupării încă îl reprezintă, unii chiar în funcții înalte…) și unificarea cu PDL nu va aduce atingere identității politice liberale (nu mai mult decât unificarea cu APR, de pildă; sau cea cu UFD, ambele niște succese la vremea respectivă). Elementul cel mai scump liberalilor, numele partidului nu se va schimba nici el. La punctul (2) ești perfect contradictoriu, căci îți propui să realizezi o dizidență în propriul partid, îi negi acestuia posibilitatea coagulării unui mare partid de dreapta  dar clamezi în același timp necesitatea unei singure forțe politice, puternice și distincte. Punctul (3) este introdus ca posibil element justificator pentru părăsirea partidului după congresul din iunie – vezi Doamne, nu dizidenții trădează valorile partidului, ci ei apără sfintele valori liberale întrupate în apartenența PNL la ALDE, partidul este cel care a trădat respectivele valori, trădicenii devenind astfel din trădători, martiri ai cauzei liberale. Dar ultimul punct, (4), este cel care devoalează de fapt esența mișcării lui Tăriceanu & Co: fraza cu ”mandatul dat de alegători” este o formă elegantă de a spune că reformiștii persoanei fizice CPT doresc să lustruiască în continuare pantofii de lac ai burgheziei roșii care deține, momentan, accesul la robinetul resurselor publice. Să fie sănătoși, vorba unui fost premier: ”s-au demascat!” Capitolul USL este de domeniul trecutului și dacă CPT și oamenii săi mai au icoana lui Ponta încă la inimă, în schimb partidul pe care unii din membrii grupării l-au trădat deja iar alții se pregătesc vârtos să îl trădeze, și-a regăsit drumul propriu.

La un alt diapazon stilistic domnul Ghișe a dat publicității Rezoluția continuității în PNL, probabil chintesența programul său pentru alegerile interne din PNL. Mult mai bolovănos scris (omul este stilul…) acesta cuprinde tot 4 obiective în rezoluția sa:

(1) PNL va reveni imediat la guvernare, ca partid de sine stătător, pentru aplicarea programului de Guvernare, potrivit voinței exprimate de cetățeni, alegatorii USL, la alegerile parlamentare din 9 dec. 2012;

(2) PNL va menține decizia adoptată statutar la 25 feb. 2014 de a rupe alianța politică USL;

(3) Până după alegerile prezidențiale din anul 2014, PNL, NU va face alianțe politice și nu va fuziona cu partidele care au guvernat în perioada 2009-2012 sau au fost conduse de Traian Băsescu și care acum îl susțin pe acesta;

(4) Orice fuziune după ian. 2015 a PNL cu alte partide se va face doar prin absorbția acestora în PNL, după o largă  consultare a membrilor partidului.

Ori cele patru puncte sunt dovada unei incontinențe logice exemplare: dacă punctele (2) și (3) s-ar realiza, atunci este practic imposibilă realizarea punctului (1). Cu alte cuvinte:

• sau domnul Ghișe vrea să ajungă, cu partidul pe care dorește să îl conducă, PNL, la guvernare – dar aceasta presupune sau o alianță cu PSD, sau o alianță cu partide care au fost la guvernare în perioada 2009-2012: PDL, UNPR, PC sau UDMR (teoretic s-ar putea imagina un guvern minoritar PNL, dar cine să îi asigure suportul parlamentar, decât aceleași partide, respinse de către domnul Ghișe?
• sau domnul Ghișe vrea să își păstreze puritatea, refuzând să fie maculat de vreo colaborare cu PSD, PDL, UNPR, PC sau UDMR, dar atunci nu există posibilitatea reală de a accede la guvernare: geaba dorința, nema putirința.

Cât despre punctul (4) este limpede că această condiție se poate aplica numai unor fuziuni cu partide mici (gen PMP, FC, PNȚCD sau UPR) și nu unui partid de forță sensibil egală PNL, cum este PDL. Ori este limpede chiar pentru cei mai puțin ageri că un mare partid de dreapta nu se poate face fără PNL, dar nici fără PDL, partid care a demonstrat, încă o dată o remarcabilă putere de mobilizare a aparatului propriu în campanii electorale, din păcate mult superioară celei a PNL.

Desigur, despre problemele dreptei în România voi mai reveni. Deocamdată să subliniem, încă o dată, penibilul absolut în care, din varii motive, pot să cadă oamenii politici atunci când își pierd busola internă: sufletul partidului pe care ei înșiși afirmă că l-ar reprezenta.