Există un moment în care propaganda obosește. Nu pentru că devine mai onestă, ci pentru că realitatea începe să coste prea mult. Europa a ajuns exact acolo.
Am plecat la scrierea acestui articol de la trei articole ale unor analiști (occidentali, dar fără să facă parte din mainstream-ul narativ occidental despre evenimentele din Ucraina și tot contextul generat de acestea) – John Helmer, Larry Johnson și Jerry Nolan. Toate, preluate de pe profilul de FB al lui Ionel Iordache. Dar ideile lor sunt împărtășite de către tot mai mulți din sfera euro-atlantică. Punctul de start: declarațiile recente ale lui Sergehi Lavrov despre faptul că Rusia și SUA ar fi ajuns la niște înțelegeri concrete cu ocazia întâlnirii din Putin și Trump la Anchorage, dar partea americană ulterior nu a mai ținut seamă de acestea.
Anchorage sau arta promisiunii fără consecințe
Să începem cu episodul devenit aproape metaforic: Anchorage.
Potrivit declarațiilor publice ale lui Serghei Lavrov, Moscova a acceptat propunerea americană făcută la întâlnirea dintre Vladimir Putin și Donald Trump din august 2025. „Am acceptat propunerea SUA”, a spus Lavrov. Dacă vorbim „ca niște gentlemeni”, oferta exista și fusese acceptată.
Numai că, între timp, administrația americană a prelungit regimul de sancțiuni instituit prin Ordinul Executiv 14024, a menținut înghețarea rezervelor rusești și a continuat sancționarea companiilor energetice precum Lukoil și Rosneft De John Helmer, Moscova.
Pe scurt: cooperare declarată, sancțiuni aplicate.
În paralel, ceea ce fusese prezentat drept „deschidere” s-a transformat într-un război naval discret împotriva petrolierelor rusești și a navelor implicate în transportul de energie. Confiscări, urmăriri, reînregistrări sub pavilion rusesc, liste de peste 1.300 de nave vizate. Nu este metaforă. Este procedură.
Dacă Anchorage a fost o promisiune, atunci mașinăria sancțiunilor a fost nota de subsol care a anulat textul principal.
În analiza lui Larry C. Johnson, avalanșa de interviuri ale lui Lavrov indică exact această dezamăgire: Moscova a sperat că Trump va face gesturi concrete după Anchorage. În schimb, sancțiunile au continuat, iar Rusia transmite acum public că liniile roșii rămân ferme.
Rusia s-a lăsat înșelată? Sau doar a jucat cartea bunei-credințe încă o dată, pentru a arăta cine rupe acordul?
Eșecul viziunii euro-atlantice
Ideea centrală este simplă și incomodă: viziunea euro-atlantică asupra Rusiei a eșuat.
Premisa a fost că:
- Sancțiunile vor produce colaps economic.
- Izolarea diplomatică va genera fracturi interne.
- Presiunea militară indirectă va forța concesii strategice.
Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat în forma anticipată.
Din interviurile recente, Lavrov insistă asupra tranziției de la dominația occidentală la o lume multipolară, cu BRICS și alte structuri eurasiatice în ascensiune. Se poate discuta despre nuanțe, despre exagerări, despre retorică. Dar faptul structural rămâne: Rusia nu este izolată, iar sistemele alternative de decontare, rutele comerciale și alianțele energetice s-au adaptat.
Între timp, Europa a realizat o amputare energetică masivă, înlocuind gazul rusesc relativ stabil cu GNL volatil și mai scump. Diversificare, ni se spune. În realitate, o mutare a dependenței. Conductele au fost înlocuite cu licitații globale și vulnerabilitate structurală.
Ironia este crudă: în încercarea de a reduce influența Moscovei și dependența față de aceasta, Europa și-a crescut expunerea la volatilitatea pieței globale și la deciziile Washingtonului.
America First, sancțiuni First
Administrația Trump a criticat „bidenismul”, dar a menținut instrumentele-cheie ale acestuia. Mesajul implicit este că sancțiunile au devenit infrastructură. Ele creează birocrație, interese, legitimitate morală internă. A le retrage ar însemna să recunoști eșecul.
Așa că limbajul poate varia. Sistemul rămâne.
În această ecuație, Europa nu este arhitect, ci executant entuziast. Public, discurs maximalist. Privat, calcule reci. Public, apel la valori. Privat, teamă de marginalizare în negocieri care îi decid viitorul.
Când până și publicații considerate bastioane ale ortodoxiei transatlantice încep să admită necesitatea unei „reorientări”, nu asistăm la convertire ideologică, ci la epuizarea iluziei.
Rusia, între prudență și realism dur
Rusia nu a reacționat prin panică. A recalibrat. A redirecționat fluxuri energetice. A consolidat integrarea eurasiatică. A acceptat că sistemul de control al armamentului, precum New START, este deja golit de conținut.
Știe, în același timp, că Washingtonul are propriul calendar electoral. Știe că mașinăria sancțiunilor nu poate fi oprită fără cost politic intern, pa care Trump și republicanii nu sunt siguri că vor să-l plătească.
Această asimetrie creează timp. Iar timpul, în geopolitică, este monedă forte.
În spatele dezbaterilor despre „spiritul Anchorage”, diferența de ton dintre Lavrov și Peskov, Moscova sugerează o tensiune internă: câtă încredere mai poate fi investită într-un acord cu o putere care schimbă limbajul, dar nu mecanismele?
Europa la răscruce: între iluzii și realități
O reorientare europeană reală nu ar însemna simpatie pentru Moscova. Ar însemna recunoașterea faptului că securitatea continentală nu poate fi construită împotriva Rusiei la infinit. Geografia nu poate fi sancționată. Conductele și rutele maritime nu țin cont de sloganuri.
Ordinea atlantică nu s-a prăbușit spectaculos. Se erodează lent, prin suprasolicitare: sancțiuni excesive, volatilitate politică, maximalism moral combinat cu pragmatism selectiv.
Realinierea are deja loc. Nu pentru că cineva a avut un moment de iluminare, ci pentru că vechea ordine și-a consumat forța înainte să-și consume discursul. Europa nu se apropie de Rusia din bunăvoință. Rusia nu așteaptă Europa din nostalgie. Iar Washington nu mai poate pretinde, fără să roșească, că este arbitru neutru.
Eșecul nu constă în faptul că obiectivele nu au fost atinse complet. Eșecul constă în faptul recunoașterii că ideea că Rusia putea fi împinsă în afara istoriei prin rezoluții, sancțiuni și comunicate nu a fost, de fapt, decât o iluzie. Sau, mai rău decât atât, o greșeală.
Istoria, din păcate pentru arhitecții de PowerPoint ai ordinii liberale, nu respectă slide-urile.
Radu Zlati 
Lasă un comentariu