Islamul


Cronologie

  • 570 Se naște Mohamed la Mecca.
  • 610 începe la Mecca acţiunea de propăvăduire a lui MAHOMED. Potrivit tradiției, la vârsta de 40 de ani, Mohamed  este vizitat de îngerul Gabriel care începe să îi recite primele versete din Coran. Mohamed  adună adepți și răspândește vestea despre Allah ca unic dumnezeu și despre Mohamed  ca profet, dar este întâmpinat cu neîncredere. Noua religie primită de la ALLAH, susţinea ideea solidarităţii familiare şi tribale, combate egoismul, cultul bogăţiei, susţine dezideratul generozităţii, egalităţii, onestităţii, carităţii, cumpătării şi moderaţiei. 
  • Mahomed este silit în 15 iulie 622 să se refugieze la Medina unde orășenii se supun noii religii. Aici Mohamed  stabilește un stat islamic bazat pe revelațiile din Coran. Mahomed revine la Mecca (630) susţinut de adepţii săi şi impune tuturor arabilor până la moartea sa din 632, noua credinţă ISLAMUL

Hartă reprezentând hagialâcul regelui african Mansa Musa.

Hagialâc – expediție înarmată, pergament sec. . XIII

  • 633  Mohamed moare. Socrul său Abu Bakr este ales calif (succesor). La moartea lui Abu Bakr succesor este ales Omar, iar după acesta, Othman.
  • 638- 730 Islamul se răspândește în Siria, Palestina, Liban, Irak, Egipt, Nordul Africii, Iraq, India și Spania
  • 661 Imamul și califul  Ali (ginerele lui Mohamed) este ucis, punând capăt liniei celor 4 califi conduși corect (Abu Bakr, Omar, Othman, Ali). Începutul dinastiei Omeiade, cu capitala la Damasc (Siria). Începutul despărțirii între Șiiți (“partidul lui Ali”) și Sunniți.
  • 732 musulmanii sunt înfrânți la Potiers de francii conduși de Carol Martel.
  • 750 Dinastia Abbasidă răstoarnă dinastia Omeiadă și stabilește capitala la Bagdad
  • 1099 Cruciada I. Europenii cuceresc orașul Ierusalim. După 8 cruciade musulmanii înving, recucerind teritoriile pierdute inițial. 

Mecca otomană

  • 1453 Otomanii (turci musulmani) cuceresc Bizanțul (fostul Constantinopol) și îi schimbă numele în Istambul

TEXTE

Începuturile Islamului. Ruptura

”La 8 iunie 632 (13 rabi I), Mahomed murea la Medina, la scurtă vreme după ce luase parte, pentru prima oară, la pelerinajul de la Mecca. El nu lăsa nici un moştenitor de sex bărbătesc şi nu stabilise nimic în privinţa succesiunii. Străini de orice noţiune de putere ereditară, arabii nu i-ar fi acceptat probabil fiul, in cazul în care ar fi avut unul. A urmat o înfruntare între partizanii Meccăi şi ai Medinei. Criza a fost rezolvată graţie înţelepciunii lui Abu Bakr şi Omar, doi dintre oamenii cei mai apropiaţi ai Profetului, şi, totodată, datorită faptului că Ali, ginerele şi vărul lui Mahomed, nu s-a putut impune: Abu Bakr devine calif, Khalifat al-rasul, „imamul trimisului lui Dumnezeu”. Această „ale­gere”, care fusese pe punctul de a-i aduce faţă In faţă, cu arma in mină, pe cei dinţii discipoli ai lui Mahomed, reprezenta un avertisment serios pentru viitor. Doi ani mai tîrziu, simţindu-şi sîîrşitul aproape, Abu Bakr şi-a desemnat el însuşi succesorul, pe Omar, iar acesta a preluat puterea fără să intîlnească vreo opoziţie.

Războinici arabi din perioada primei expansiuni

Cavalcade fulger

Abu Bakr a fost primul care a trimis triburile arabe să cucerească provincii in nordul Arabiei. După el, Omar, cel mai energic şi mai strălucit intre califii raşidun, va extinde cu iuţeala fulgerului domeniul Islamului. în 634, bizantinii sînt învinşi la Ajdanain. Damascul este cucerit în anul următor, iar victoria de la Yarmuk aduce după sine căderea întregii Sirii. în anul 642, după bătăliile de la Kadisia, în Mesopotamia, şi Nehavend, în Iran, imperiul sassanid se prăbu­şeşte. Capitala sa, Ctesiphon, apoi întreaga Mesopotamie, precum şi Persia occidentală şi centrală, sînt ocupate. împăratul Yasdigird al III-lea fuge în Khorasan şi va fi asasinat la Merv, în 651. în 638, Omar cucereşte Ierusalimul, iar în anul următor Edessa. Egiptul nu mai rezistă nici el. Bizantinii, care îl cuceriseră de la sassanizi în 628, sînt învinşi de către Amr al-As, unul din­tre cei mai străluciţi conducători militari arabi, mai întîi la Heliopolis, apoi la Babilon, în Egipt (localitate situată în apropiere de oraşul Cairo). Alexandria este ocupată definitiv în 646. Prin anul 650, cea dintîi fază a cuceririi arabe este încheiată. Aceasta va continua curînd, spre răsă­rit şi apus, fără să mai întîmpine vreo rezistenţă. în imperiul basileului, sfîşiat de conflicte religioase, bizantinii erau detestaţi. Arameenii şi copţii, monofiziţi, alcătuiau o adevărată Biserică. O tentativă de a impune monotelismuli îi nemul­ţumise pe ortodocşi şi heterodocşi, încremeniţi şi unii şi ceilalţi pe poziţiile lor doctrinale. Evreii, pe care un decret al împăratului Heraclius voia să-i constrlngă la botez, erau mînioşi, iar nesto-rienii, izgoniţi din imperiu, se văzuseră nevoiţi să se refugieze în teritoriu sassanid. Imensa majo­ritate a acestor populaţii i-a acceptat, fără prea mari dificultăţi, pe noii stăpîni, cu atît mai mult cu cît li se micşorau poverile fiscale. Cît despre imperiul sassanid, aflat în plină anarhie, acesta era la capătul puterilor. Războiul de cuceriri, care dusese ostile lui Chosroes al Il-lea pînă la porţile Constantinopolului şi Ierusalimului, se transformase într-un dezastru. Biserica oficială mazdeeană sau zoroastriană îi persecuta pe ere­tici, iar populaţiile excedate şi epuizate erau şi ele gata să-1 întîmpine cu braţele deschise pe pri­mul „eliberator”.

Faţă de aceste două imperii, dezbinate şi obosite, arabii sînt un fel de tinereţe a lumii. Ei nu posedă nici o tactică revoluţionară anume şi nici arme noi, dar sînt minaţi de entuziasm, alimentat la rîndul lui de o credinţă pe care nimic nu o zdruncină şi la care se adaugă atracţia unor prăzi fabuloase. Trupele lor uşoare sînt obişnuite cu privaţiuni îndelungate şi cu clima aspră. Cel mai adesea, noii ocupanţi îşi instalează taberele în afara aglomerărilor urbane deja existente: ei vor deveni astfel întemeietorii unor noi oraşe: Kufa şi Basra în Irak, Fostat  în Egipt. Ei nu încearcă să-i convertească pe indigeni şi nici să îi supună unor noi constringeri. Plătind un impo­zit, djiziya, creştinii de toate riturile, evreii, mazdeenii îşi practică propriul lor cult şi se orga­nizează după cum doresc. Şefii comunităţilor nemusulmane (dhimmi) — episcopii din ţinutu­rile creştine, diqan (nobilii rurali) în Iran — ercep impozite în contul wali-ului, şeful provin­ciei create de autorităţile musulmane. Pământu­rile rămîn, contra unei taxe, kharadj, în stăpînirea proprietarilor lor.

Evenimentele dramatice nu întîrzie să izbuc­nească în rîndul musulmanilor. La 16 iunie 656, cel de al treilea calif, Othman, un Omeiad, este asasinat la Medina. Ali devine calif. Vărul Profe­tului şi soţul fiicei sale Fatima nu fusese amestecat, după toate probabilităţile, în asasinarea lui Oth­man şi majoritatea personalităţilor prezente au fost de acord cu această alegere, nu numai din cauza strînselor legături de rudenie dintre Ali şi Mahomed, dar şi pentru că îi recunoşteau cre­dinţa intransigentă şi voinţa de a aplica în orice împrejurare legea divină. Omeiazii şi partizanii lor au părăsit însă Medina, acuzîndu-l pe noul calif de regicid şi cerîndu-i să îi execute pe vinovaţi. Înzestrat, după cum o atestă descrierile, cu o inteligenţă medie şi mai mult viteaz decît abil, acesta nu ştie să se apere de acuzaţia care planează asupra lui. Dezbinarea se instalează pentru prima oară şi începe să domnească în comunitatea credincioşilor. Ea nu va dispare, ba dimpotrivă, şi vom vedea cum şiia (partizanii lui Ali) se vor răspîndi şi se vor depărta uneori pînă la aberaţie de sunna, tradiţia stabilită în veacurile VIII şi IX de doctorii islamului, după cuvintele şi faptele Profetului.

Bătălia de la Karbala, pictură de Abas al Musavi. Bătălia marchează declinul puterii lui Ali

La cîteva luni după ce a fost numit calif, Ali părăseşte Medina, care nu va mai fi niciodată capi­tala Islamului, şi se stabileşte la Kufa şi apoi la Basra. O primă confruntare cu adversarii săi, cu prilejul bătăliei aşa-numite a Cămilei (Aişa, văduva lui Mahomed, a luat parte la ea suită pe o cămilă), sfîrşeşte cu înfrîngerea aces­tora. Moawia, un membru al familiei Omeiazilor, pe care Othman îl numise guvernator al Siriei, nu încetează să ceară răzbunare. El deţine o poziţie puternică, aflîndu-se în fruntea unei provin­cii bogate şi avînd conducerea unei armate redu­tabile. In scb/imb, poziţia lui Ali este mult mai slabă. Ea slăbeşte şi mai mult după bătălia de la Siffin (Eufrat), în 657, cînd sirienii, ale căror oştiri şovăie, înfig în vîrful lăncilor foi din Coran, vrînd să arate astfel că numai judecata lui Dum­nezeu, deci cartea sacră, va reuşi să pună capăt acestei lupte dintre musulmani. Arbitrajul este defavorabil lui Ali şi un grup din propriii săi partizani îl părăsesc: sînt haridjiţii („cei care ies”). îi vom reîntîlni de-a lungul întregii istorii a Islamului. în timp ce forţele lui Moawia înaintea­ză, Ali, refuzînd decizia arbitrilor, comite şi greşeala de a încerca să rezolve prin forţă soarta haridjiţilor. Masacrul acestora va fi şi cauza morţii lui: ca să-şi răzbune fraţii, un haridjit îl ucide cu o sabie otrăvită în faţa intrării la moscheea din Kufa (661). Între timp, Moawia a pus stăpinire pe Egipt, apoi pe Hedjaz. El rămîne singurul calif.” Andre Clot, Lumea musulmană

Războinici din perioada abasidă

Coranul

  • SURATA II,177. Pietatea  nu constă deloc în a-ţi întoarce privirea de partea  răsăritului sau a apusului. Pios este cel care crede in Dumnezeu /…/ care, pentru dragostea Domnului, îşi dăruie timpul său  aproapelui, orfanilor, călătorilor /…/ cel care răscumpără captivii. 
  • SURATA IV,115. Luaţi deci soţii pe  acelea care vă plac – două, trei, patru neveste; dar dacă vă temeţi că nu veţi fi echitabili luaţi una singură, sau concubine. 
  • SURATA XVI,115. Allah doar a decretat necuviincioasă carnea unui animal mort, carnea şi sângele de porc, şi ceea ce a fost consacrat  altuia decât lui Allah. Dar, dacă unul dintre voi este convins să mănânce fără intenţia de a fi infidel, rebel sau călcător de lege, Allah va fi milos cu el. 
  • SURATA XXIII, 59. O, călătorule! Spune mireselor tale, fiicelor şi femeilor credincioşilor să-şi strângă pe lângă ele voalurile. Va fi marca virtuţii lor şi mijlocul cel mai sigur contra ofenselor publicului. Allah  este mare şi milos!       

Orașele

Bagdad „Bagdadul este inima Irakului, cetatea cea mare, care n-are asemănare nici în Orient nici în Occident prin întinderea, importanţa, prosperitatea sa, abundenţa apei şi  sănătatea climatului. S-a imigrat aici din toate ţările apropiate sau depărtate; şi mulţi oameni l-au preferat proprii lor patrii. Toate popoarele lumii au aici câte un cartier; acesta este centru de  tratative şi comerţ /…/ Mărfurile de aici sunt importate din India, Tibet, din ţările turcilor, kazarilor, etiopienilor, sau altfel zis de pretutindeni până într-acolo încât pot fi găsite la Bagdad în mai mare măsură decât în ţara lor de origine”. YA’KUBI, Ţările , sec. IX .   

CordobaCel mai mare oraş din Spania este Cordoba, care n-are asemănare în întreg  Maghrebul şi nici chiar în Siria sau Egipt ca cifră a populaţiei, întindere a suprafeţei, marea întindere a pieţelor, numărul mare al băilor şi  caravanseraiurilor /…/ Stăpânul acestui oraş, Abd-al Rahman ibn Muhammad a întemeiat la vest de Cordoba o cetate, Zahra. El invită poporul  să se aşeze aici spunând: “Oricine va construi aici o casă în vecinătatea palatului, va primi o primă de 4000 de dirhami.” A fost o înghesuială… încât casele formară o linie continuă între Cordoba şi Zahra.IBN  HAWKAL

Funcționarii

Guvernământul nu se va putea lipsi de ajutorul vostru căci voi sunteţi cei la care el găseşte persoane care  să-i aducă adevărate servicii; astfel voi sunteţi în ceea ce îl priveşte pe suveran urechile cu care aude, ochii cu care vede, limba cu care vorbeşte şi mâinile cu care loveşte /…/ Cultivaţi limba arabă, până  la vorbirea ei corectă; munciţi să vă faceţi o scriere frumoasă, învăţaţi pe de rost poemele arabe şi persane.ALI-KATIV, secretar al unui vizir , cca. 750.

Relațiile cu creștinii cuceriți

Atunci când voi (Omar, calif între 634-644,n.n.) aţi venit la noi, v-am  cerut securitate pentru vieţile noastre, familiile, bunurile şi oamenii din religia noastră  cu aceste condiţii: a plăti tributul pe loc şi a fi umili; a nu împiedeca niciodată un musulman să se oprească  în bisericile noastre zi şi noapte, a îl întreţine trei zile, a-i da apă, hrană şi a-i deschide porţile /…/ să nu construi biserică, mănăstire, chilie, a nu le repara pe cele deteriorate /…/ a nu învăţa Coranul nici a-l preda  copiilor noştri; a nu împiedeca pe nici una dintre rudele noastre să se întoarcă la islamism, dacă o doreşte; a nu semăna musulmanilor prin înfăţişare sau costum; a onora şi respecta, a nu lovi un musulman; a nu avea sclavi care să fi  aparţinut musulmanilor. Ne impunem aceste condiţii nouă şi coreligionarilor noştri; cel care nu le respectă nu va fi protejat”. Pactul lui Omar

Arabii și cultura greacă

Califul Al-Mamun intră în legătură cu împăraţii de la Bizanţ, le  făcu daruri bogate şi îi rugă să-i dea în dar cărţi ale filozofilor pe care le aveau în posesie. Împăraţii îi trimiseră acele lucrări ale lui Platon, Aristotel, Hippocrate, Galien, Euclid şi Ptolemeu pe care le aveau. Traducerea fiind făcută, califul  îşi puse supuşii să le citească”. SAID AL ANDALOUSI, sec. IX. 

<span>%d</span> blogeri au apreciat: