Există cărți pe care le citești și apoi uiți cu totul despre ce sunt sau cum sunt. Ții minte doar că le-ai citit. Atât. Sunt cărți pe care, în ciuda tuturor eforturilor, nu poți să le termini niciodată. Încerci o dată. De două ori. De trei ori… Nu reușești. Și sunt cărți pe care, în ciuda tuturor eforturilor, nu numai că nu poți să le termini niciodată, dar nici nu-ți mai aduci aminte prea bine despre ce sunt și cum sunt, deși știi bine că le-ai început și, teoretic, ar trebui să ai o idee despre ele.
„Trădarea intelectualilor” de Julien Benda este o astfel de carte, în ceea ce mă privește.
Este o carte al cărei nume îl reții foarte bine, evident: „Trădarea intelectualilor. Titlu tare! Deci intelectualii au trădat! Băi, ce chestie! Nu sunt surprins!” Poți să scrii editoriale și postări pe Facebook cu referire la el, la titlu, cât cuprinde! Mai reții și faptul că este vorba despre intelectualii din epoca favorită a tuturor intelectualilor români, favoriți ai tuturor intelectualilor români. Dar dincolo de asta: greu de spus! Misterul este cu atât mai mare cu cât — așa cum ziceam — cartea este copios evocată și pare să fi impresionat enorm generațiile trecute de intelectuali români și, prin implicație, toate mofturile intelectuale curente, „lumea bună, frecventabilă”. Trădarea intelectualilor în sus, Trădarea intelectualilor în jos, fără cel mai mic semn de conștientizare, implicație logică sau analogică sau vorba anglo-saxonului sau psihiatrului, „self awareness”.
Trădarea intelectualilor! A ajuns una dintre vorbele mari ale culturii române — atâta cât a mai rămas ea după atâtea și atâtea invocări ale Trădării intelectualilor de catre intelectualii romani, mari, mici si mijlocii… Să revenim însă la problema subsemnatului.
Această carte reprezintă cu atât mai mult o provocare pentru mine cu cât exemplarul ei se află în biblioteca din casa părintească. Cam o dată la trei-patru ani, când a trecut suficient de mult timp de la ultima încercare și ajung pe acasă, o scot din nou de pe raft și îmi spun că de data asta voi reuși. Dacă ar fi să calculăm de la începutul anilor ’90, când exemplarul respectiv a apărut probabil în bibliotecă, ar rezulta, într-o estimare conservatoare, cel puțin vreo cinci-șase încercări. Poate chiar mai multe. Toate ratate.
Cu câțiva ani în urmă eram într-un grup de studenți și le-am povestit toată chestiunea. Adică exact ce v-am spus mai sus: că întotdeauna am auzit intelectuali români din generațiile mai vechi invocând această carte cu reverență, ca i-am vazut pe cei contemporani invocand mimetic, bombastic si pe pilot automat in stilul lor tipic pe cei din vechime și că eu nu am înțeles niciodată prea bine ce și cum, din motivele de incapacitate și abandon menționate mai sus. De asemenea, am adăugat că eu nu știu pe nimeni care să fi citit cartea și care să știe si sa ne poată spune cum se termină. Că în generațiile mai noi n-am putut afla de la nimeni nimic despre ce se întâmplă la sfârșit și care este deznodământul, pentru că nu am avut niciodată ocazia să cunosc pe cineva care să fi ajuns până la ultima pagină și care, odată ajuns acolo, să fie capabil să spună cum se termină.
Unul dintre studenții mei s-a ridicat atunci și a spus:
— Domnule profesor, să știți că eu o s-o citesc până la capăt! Și vin și vă spun!
N-am vrut să-l descurajez. I-am reamintit doar dificultățile acestei intreprinderi dramatice autoasumate și scorul general, în contextul culturii române, în ceea ce privește confruntarea dintre intelectualitate și această lucrare, classic minor. Dar el era foarte hotărât. O va citi. Și, mai mult, peste câteva săptămâni, la seminar, va veni și va spune cum se termină.
Zis și făcut. Peste câteva săptămâni intră la seminar și spune:
El: — Domnule profesor, am citit Trădarea intelectualilor până la capăt!
Eu: — Până la capăt?!!
El: — Până la capăt. Toată.
Eu: — Toată!
El: — Toată.
Eu: — Și cum se termină?!
El (după o ezitare și o pauză): — Păi… cum să se termine?! Tot așa cum a început! E tot așa până la capăt!
sursa: FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu