obligația, poate singura pe care o avem cu adevărat: aceea de a nu ne minți...
Virusul memetic, toxicitatea doctrinară și interesele intrinseci asociate acestor mișcări ajung să infiltreze si infesteze treptat structurile corporative, diplomatice și chiar serviciile de informații, operând ca un agent mutant care folosește și subminează structurile gazdă. În timp, aceste structuri sunt convertite din instrumente ale interesului național, ecleziastic sau corporativ în instrumente ale agendei ideologice respective. Devin practic zombie organizaționali și ideologici.
Rezultatul imediat nu este victoria cuiva, ci o spirală de escaladare care poate redesena echilibrul geopolitic global. Istoria are un simț al ironiei: toată lumea vorbește despre stabilitate exact în momentul în care stabilitatea pleacă pe ușă, cu valiza.
în spatele zgomotului epocilor, al modei muzicale și al teoriilor critice, oamenii rămân aceiași: fragili, orgolioși, însetați de iubire și surprinzător de dispuși să se întoarcă acolo unde cineva i-a înțeles.
„Respect” nu este doar o melodie celebră. Este una dintre acele rare creații care devin simboluri culturale.
În mai puțin de trei minute, Aretha Franklin a transformat o piesă soul într-un manifest universal despre demnitate.
Ce ne garantează că astăzi, când îl faci albie de porci pe Nicușor Dan, președintele în exercițiu al României, pe care ne-ai somat să-l votăm, tot ceea ce pontifici, blestemi, stigmatizezi sau excomunici azi nu va redeveni mâine obiectul tău de adulație, de propagandism isteric și de pretext pentru a exercita din nou presiuni informaționale și emoționale asupra populației?
Am spus de nenumărate ori aici că useriștii au ca gen proxim, în afara interesului pentru putere și pentru accesul la resurse, potențialul torționar.
obligația, poate singura pe care o avem cu adevărat: aceea de a nu ne minți singuri. Pentru că atunci când moralitatea devine selectivă, ea încetează să mai fie moralitate și devine doar justificare. Iar de acolo până la repetarea istoriei nu mai este mult.
Variabila necunoscută este câte rachete mai are Iranul în inventar. SUA pariază că Iranul rămâne fără rachete. Eu cred că stocul Iranului este mult mai mare și mai robust. Vom vedea cum evoluează lucrurile pe măsură ce războiul intră în a doua săptămână.
Nick Drake nu a devenit celebru în timpul vieții. Destinul lui rămâne una dintre acele ironii triste ale muzicii. Dar cântecul acesta continuă să circule, să fie redescoperit, să apară în playlisturi și în mințile oamenilor.
Trump, prin ignoranță sau aroganță, și-a mizat președinția pe credința că o combinație de putere aeriană și navală ar putea produce schimbarea de regim. Dar istoria arată că puterea aeriană singură nu a răsturnat niciodată un regim hotărât.
Libertatea de expresie nu funcționează doar pentru ideile confortabile. Tocmai aici devine interesantă. Sau, dacă preferăm sinceritatea brutală: libertatea e bună până când începe să ne irite. După aceea, brusc, nu mai pare chiar atât de comodă.
De aceea, înainte de a decide cine are dreptate în disputele zilei, trebuie să ne asigurăm că regulile care fac posibilă disputa însăși rămân intacte.
Nu mă poate bănui nimeni că îl simpatizez pe dl. Ponta. Puține persoane au la fel de multe motive ca mine să îl deteste. Și îl detest. Definitiv. Dar ceea ce i s-a întâmplat fiicei sale, Irina, mă umple de scârbă și de groază. Aceste vietăți useriste (dna Toiu și compania) sunt cele mai mizerabile […]
într-un război, primul sacrificat este adevărul. Hm… Și ce dacă?
Iranul are două arme strategice serioase: geografia Golfului Persic și rețeaua regională de miliții. Cu ele poate transforma o înfrângere militară într-un conflict lung și costisitor.
Piața a evaluat o operațiune chirurgicală de patru săptămâni. Acum privește spre un război regional pe mai multe fronturi, fără ieșire diplomatică, fără mediator și fără plafon.
Nu s‑a dat nimic poporului, ci s‑a ridicat mâna statului de pe pământurile de la orașe și sate pentru a putea fi transferate unor rechini locali sau globali prin intermediul „privatizării” care a redus tot patrimoniul istoric și bucolic al României la niște simpli metri pătrați al căror preț justifică incendierea sau inundarea unei case vechi pentru a se construi un bloc cu patru etaje în locul ei.
Și știm că, atunci când sistemul pare că funcționează normal, merită să verifici dacă nu cumva cineva i-a reglat tranzitul în favoarea lui. Prezentul rearanjament de la parchete are toate semnele unui aparat digestiv pus la punct de mâini experimentate: totul intră, nimic inconfortabil nu iese.
În urmă rămâne doar esecul unei generații politice care a intrat în bibliotecă să schimbe lumea și a ieșit doar cu niște poze cu mașini suspecte și cu buzunarele pline de diurne europene.
– SUA recunoaște pierderea a 4 militari și rănirea mai mult sau mai puțingravă a încă câtorva, Iranul ridică cifra la câteva sute.
– Iranul anunță cîteva sute de morți și răniți dintre civili, nu specifică numărul militarilor uciși/răniți
– toată lumea, probabil, minte
Evident, 9 cetățeni israelieni au greutate. Moartea lor trebuie scoasă în evidență, cu nume și prenume.
148 de școlărițe iraniene, pe de altă parte… Or fi murit… n-or fi murit? Și dacă au murit, oare cine-o fi de vină?
E o piesă despre cum societatea transformă tragedia în rutină. Și dacă ți se pare că sună actual… nu e vina mea. Istoria are un talent enervant de a recicla.
Și poate asta e partea tulburătoare: în 1985 suna ca o reflecție asupra trecutului. În 2026 sună ca un comentariu la prezent.
Unele cântece îmbătrânesc. Altele devin avertismente.
Războiul nu e un simplu schimb de focuri, ci un conflict strategic intens escaladat după o decizie politică majoră: eliminarea liderului suprem iranian și lovirea puternică a structurilor decizionale ale regimului.
în timp ce Khamenei s-a opus dintotdeuna ca Iranul să dețină arme nucleare, noul Lider Supream (interimar, până una alta) pare mai deschis acestei idei. S-ar putea ca SUA și Israelul să își fi făcut un mare deserviciu ucigându-l pe Khamenei.
Când refrenul izbucnește, încă simți același lucru ca în 1994. Doar că între timp ai învățat că lumea nu devine mai calmă doar pentru că ne-am schimbat telefoanele.
Atacul din 28 februarie 2026 nu este doar o escaladare militară între Iran, Israel și SUA. El combină elemente de strategie militară, politică externă și discurs intern, având implicații regionale și potențial globale.
Cât să mai rabde și domnul Preda? Cât? A înghițit cu greu când guvernul Bolojan a lovit în bolnavi, a suportat de-abia abținându-se când guvernul Bolojan le-a ars la bani pe proaspetele mame, când i-a taxat pe veteranii de război, a strâns din dinți când persoanelor cu dizabilități le-a crescut impozitul pe proprietăți de la 0 la 100%, peste noapte, a suportat, a suferit în tăcere, a îndurat. Dar până când?
îl ador și pe Nicușor Dan. Neputința și gângăvia, naivitatea lui înspăimântătoare sunt chilotul smuls de pe statul securistic român. Nici nu trebuie să ne mai prefacem că președintele conduce sau face ceva relevant.
povestea reală a prețurilor record pe care le plătește românul la energie. De fapt, pe lângă prețul normal, plătește lunar și bir către tătucii occidentali care s-au așezat stăpâni peste ceva ce, de drept, aparținea fiecărui român.
Se vorbește deja deschis despre evaluarea daunelor suferite de o întreagă generație (Gen Z și Alpha). Jonathan Haidt descrie o „remodelare masivă a copilăriei” începând din 2010–2012, care a produs schimbări la nivel de populație: explozia anxietății, depresiei, automutilării și sinuciderilor la adolescenți.
În februarie 2026, Guvernul României (sub Ilie Bolojan) a adoptat o Ordonanță de Urgență privind reforma administrației publice, care introduce o măsură importantă pentru șoferi: suspendarea automată a permisului de conducere dacă nu plătești amenzile rutiere (de circulație) în termen.
Comentarii recente