De un 1 Decembrie

Ieri nu am scris nimic – nu am fost în stare, nu știu de ce. Sau poate știu, dar nu îmi vine să recunosc față de mine însumi. Și apoi, când alții scriu ATÂT de frumos despre Ziua Națională a României, ce aș mai putea adăuga eu care să u fi fost spus deja?

Si totuși. Pe repede-nainte câteva gânduri nu foarte bine ierarhizate. Despre 1 Decembrie cel de toate zilele dar de fapt despre România și românii care încă se mai simt mândri că sunt exact asta: români.

1. nu m-am întâlnit niciodată, în cei 60 de ani ai mei, cu vreo doamnă înaltă, frumoasă, îmbrăcată în straie naționale (Maria Rosetti gen, știți voi…) care să se recomande „mă numesc România”. Nu cred că există o Românie, de orice fel ar fi ea, atemporală, de neschimbat și care are putea fi luată drept reper imuabil pentru generații succesive de români (patrioți sau nu). Dacă există vreo Românie ca realitate factuală, aceasta ar putea fi România geografică dar și aceea, știm prea bine, a cunoscut transformări uneori dramatice.
2. eu cred că nu există o Românie, ci mai multe Românii, câte una pentru fiecare generație care s-a născut, a crescut, a trăit și a murit sub semnul acesta, atât de modern totuși, al „României”. Între Româniile care s-au succedat pe teritoriul dintre Carpați, Dunăre și Marea cea Mare, uneori există prea puține elemente de continuitate: România lui Bălcescu nu prea seamănă cu România lui Tismăneanu; România Brătienilor nu este totuna cu România faunei național-liberale de azi; România martirilor din închisorile comuniste nu se regăsește în România tinerilor frumoși și liberi.
3. nu putem schimba în mod real Româniile care s-au petrecut deja sub stelele reci. Dar putem încerca să modelăm România de azi și, astfel, să influențăm cât de cât felul în care va arăta România de mâine. Cum spunea Majestatea Sa regele Mihai, România este bunul de preț pe care l-am primit împrumut de la urmașii noștri, și ar trebui să avem gijă de cum îl vom înapoia.
4. ceea ce am vrut să spun până acum este că România suntem noi, românii. România de acum suntem românii de acum; cu toții. Repet: cu toții. Nu suntem răspunzători pentru Româniile trecute, bune sau rele, deși le-am moștenit (și cu vrerea și fără vrerea noastră) atât valorile cât și scăderile. Dar răspundem, chiar dacă limitat doar, de Româniile viitoare.
5. România este atât de indivizibilă pe cât reușim să stăm unii lângă ceilalți, uniți în idealurile noastre majore, chiar dacă despărțiți în mărunțișurile vieții de zi cu zi. România este atât de unitară pe cât avem grijă unii de alții, indiferent în care colț al țării ne aflăm. România este atât de independentă pe cât de drept ne este cugetul și de libere ne sunt frunțile – îndreptate către cerurile lui Dumnezeu iar nu înspre vârfurile cizmelor unora sau altora. România este atât de națională pe cât alegem noi să fie – în gândul, vorba, simțirea noastră. România este atât de suverană pe cât de stăpâni suntem noi înșine peste ființa noastră, peste destinul nostru, pestre drumul nostru și al celor dragi nouă dinspre azi înspre mâine.
6. nu trăim vremuri bune pentru afirmarea individualității statelor, nemaivorbind despre suveranitatea lor. În numele unor entități suprastatale ni se cere să renunțăm la suveranitatea națională. Sunt sigur că presiunile înspre această direcție vor fi tot mai mari; pe măsură ce crizele, reale și firești sau oportinist create se vor succeda într-un ritm tot mai rapid.
7. răspunsurile la amenințarea cu pierderea indentității naționale, a suveranității statale, pot fi diferite. Crearea unor grupuri de presiune în sensul afirmării mai apăsate a intereselor naționale și a voinței suverane a poporului român în probleme care țin de dezvoltarea internă și de poziționarea externă a României poate fi un astfel de răspuns.
8. Avem nevoie să ne cunoaștem unii pe alții, să ne recunoaștem și sublinia apăsat asemănările, să atenuăm și chiar eliminăm diferențele pe unele direcții. Avem nevoie de un Manifest al Suveraniștilor (sau oricum se va numi acest act) care să spună românilor cine suntem, ce vrem, ce avem de gând să facem pe termen scurt, mediu și lung; ce așteptări pot să aibă ceilalți de la noi și ce așteptări avem noi de la posibilii parteneri de acțiune. Avem nevoie de forme de aglutinare: grupuri în localități cu intâlniri față-în-față și dar și grupuri în social-media; avem nevoie de acțiuni și manifestări puse sub semnul acestui curent de gândire și acțiune, în plan local dar și național; avem nevoie de platforme de comunicare eficiente; avem nevoie de o reprezentare politică pe cât mai unitară posibil; avem nevoie de puțini lideri centrali dar de mulți organizatori locali; de puțini purtători de cuvânt naționali dar de foarte mulți comunicatori în toate mediile de comunicare accesibile nouă.
9. avem nevoie de mai multă umilință în ce ne privește imaginea noastră și mai mult orgoliu în ce privește interesele neamului nostru. Avem nevoie de echipe. Avem nevoie de altruism.
10. Nu vom reuși nimic dacă nu vom crea un nou concept de educație națională. Sensul de dezvoltare al actualului sistem de învățământ este unul care ar putea duce, eventual, la formarea unui „om european”; dar în mod sigur nu duce la formarea unor buni români. Vrem o Românie independentă, națională, suverană? Să formăm, în familia și prin școală, români gata să trăiască și să moară pentru aceste idealuri. Altfel totul nu va fi decât vânare de vânt.