Războiul: Arme la distanță


Arcul

Un arc este o armă care aruncă proiectile. Când un arc este tras, energia este stocată și transformată în energie cinetică; atunci când coarda este eliberată energia este transferată săgeții. Un arc lung este un tip de arc care este mai înalt (de regulă are înălțimea arcașului), trăgând de asemenea cu săgeți ceva mai lungi (în jur de 75 cm). Arcurile tradiționale erau făcute dintr-o singură bucată de lemn. În evul mediu galezii și englezii erau vestiți pentru puternicile lor arcuri lungi, folosite cu succes în bătăliile de la Crécy (1346), Poitiers (1356) și Azincourt (1415).

Un arcaș putea trage în jur de 60 de săgeți în timpul unei bătălii. Un tir mai rapid de 6 săgeți pe minut epuiza rapid forțele arcașului și epuiza rapid săgețile acestuia. Rata de de foc era mai ridicată decât a arbaletei și chiar decât a armelor de foc timpurii.

Figura 1. Arcași folosind un arc lung

Figura 2. Arcași englezi contra arbaletierilor genovezi (din slujba regelui Franței), bătălia de la Crecy

Arbaleta

Arbaleta este un arc montat pe un  dispozitiv care are un mecanism care ține coarda arcului întinsă. Arcul arbaletelor timpurii era confecționat din lemn, frasin sau tisă. Mai târziu au apărut arcurile compozite (lemn, coarne, tendoane) lipite și strânse cu tendoane. Aceste arcuri compuse erau mai puternice. Curând după secolul 14, a început să fie folosit pentru rama arcului, oțelul.

Arbaletele au început să fie folosite în imperiul roman și folosirea lor a durat până pe la 1500. Ele aproape au înlocuit arcurile în secolele 12-13. Deși arcurile erau mai precise și trăgeau mai rapid, arbaletele aveau o putere de pătrundere mai mare și un arbaletier era antrenat foarte rapid, în comparație cu un arcaș. Cavalerii călare, înarmați cu arme de aproape (lănci și spade) se dovedeau inefective împotriva unro formații de sulițași ocrotind arbaletieri (ale căror săgeți scurte puteau străpunge cele mai multe armuri).

Figura 3. Diverse tipuri de arbalete, de la cele simple la cele cu dispozitiv mecanic de tensionare a unui arc metalic

Tunurile de mână și archebuzele

Cele mai vechi tipuri de arme portabile de foc au fost tunurile de mână. Cele mai timpurii documente atestând armele de foc sunt cele arabe din sec. XIV, dar dovezi arheologice arată că chinezii le foloseau deja în sec. XII. Tunul  de mână era doar o țeavă de metal cu un soi de mâner. Ulterior structura s-a complicat, șevile au fost montate pe suporți de lemn, și în locul fitilului simplu a fost folosită o serpentină, cu ajutorul căreia era dat foc pulberii.

Arghebuza era mai ușoară decât un tun de mână și, spre deosebire de acesta, avea un trăgaci.  Prima folosire a arghebuzeleor pe scară largă a fost aceea dinn armata lui Matei Corvin, regele Ungariei (1458-1490): fiecare al treilea soldat avea o arghebuză. Arghebuzierii erau extrem de efectivi în combinație cu sulițașii, împotriva cavaleriei dar și a infanteriei: pe această structură s-a bazat forța armatei spaniole în secolul de aur spaniol.

Armele de foc încetul cu încetul au ajuns să domine modul de a face război în Europa. Tunul de mână era ieftin și putea fi produs în cantități mari. Pe de altă parte metodele de fabricație permiteau un control din partea guvernelor din statele centralizate sau în curs de centralizare (în special în ce privește muniția, fără de care armele de foc sunt inutilizabile). Armele de foc au o putere de pătrundere superioară celei a arcului și chiar a arbaletei, și outeau fi folosite inclusiv de către soldați relativ puțin antrenați, mai ales în comparație cu îndelunga pregătire a unui arcaș.

Figura 4. arghebuzieri în timpul războaielor italiene

Figura 5. Diferite modele de arghebuze

Sarcini didactice

  1. Descrieți în minim 20 rânduri fiecare, imaginile de la figurile 2 și 4. (6 puncte)
  2. Descrieți mecanismul prin care armele de foc au jucat un rol important în procesul de centralizare a statelor medievale (3 puncte)
Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: