Profesorii între cuțit și reificare sexuală

Două evenimente au generat valuri de comentarii în societatea românească săptămâna ce a trecut: o profesoară de japoneză dintr-un liceu de elită bucureștean a fost atacată cu un cuțit de către un elev din clasa a X-a și o profesoară de engleză dintr-un sat oarecare a fost abuzată, transformată într-un obiect sexual de către niște elevi de 13-14 ani.

Evenimente deosebite dar comune în sublinierea stării de degradare nu doar a învățământului românesc în general dar și a statutului cadrului didactic în societatea românească, în particular.

Aș risca să afirm că al doilea eveniment, cel în care practic profesoara a consimțit să fie batjocorită de către niște elevi cărora aproape le-ar fi putut fi bunică, este mai relevant pentru starea de decădere a imaginii pe care cadrul didactic o are în mentalul colectiv.

De ce afirm asta?

Pentru că în primul caz elevul atentator știa, simțea, că actul său este unul reprobabil. Și-a premeditat gestul, și-a clădit interior justificarea, s-a informat asupra consecințelor juridice ale gestului său, a căutat aprobarea socială înainte de comiterea faptei. Asta nu îi scade din culpă, dimpotrivă. Doar vroiam să subliniez că, într-un fel, actul său este înlăuntrul sistemului. Este un „joc” acceptat inițial în care cel care transgresează limitele comportamentului validat social știe că o face și că actul său va fi condamnat social (atât cât știm, nici un coleg nu a aprobat explicit gestul planificat. Desigur ar putea fi vorba despre o aprobare tacită, dar nu vreau să complic discuția).

În cel de al doilea caz însă, agresorii se distrează. Nu se simt culpabili nici un moment. Își bat joc de cadrul didactic foarte firesc și într-o mare veselie. Ei știu, sau doar simt, că a călca în picioare demnitatea unei femei cadru didactic este ceva normal, ceva firesc.

Se pot face aici lungi analize, dacă acel firesc este la adresa unei persoane anume (o profesoară cu o inteligență socială redusă, sau cu probleme psihologice grave, nesesizate la timp) sau la adresa întregii categorii profesionale. Dar fie una fie alta avem de-a face cu un eșec pedagogic (din partea școlii dar și din aceea a familiei) mai mare în cazul elevilor hărțuitori sexuali din comuna Brebu decât în acela al atentatorului ucigaș din București.

Căci eventual ucigașul wannabe se va putea salva, dacă va fi ajutat și dacă va vrea să înțeleagă ceva din experiența prin care urmează să treacă (fie carcerală fie medicală, sau ambele).

Dar veselii predatori sexuali, trăind într-o hilară anomie și amoralitate, ce șanse au? Altele decât să-i vedem, peste puțini ani, la vreo emisiune de știri, ca făptuitori ai unui viol în grup – sau mai rău de atât?

Scriu toate acestea cu tristețe. Nu pentru că aceste cazuri au existat. Ci pentru faptul că sunt doar două cazuri dintr-o legiune, toată această cazuistică (probabil sute, dacă nu mii de cazuri) arătând starea tot mai deplorabilă a statutului cadrului didactic, în școală și în societate.

Iar faptul că noi, cadrele didactice, am consimțit de bună voia noastră și fără nici o opoziție cât de cât coerentă să ajungem aici, nu poate fi vreo consolare.

Dar cumva merităm ce ni se întâmplă. Deoarece nu doar că am acceptat să fim transformați, dar am fost noi înșine factori ai transformării și atunci eu de ce n-aș zice că ne merităm situația? Parafrazându-l pe Mircea Platon, am ajuns din postura de „dascăli” în situația să acționăm, deci să fim tratați ca atare, ca „prestatori de servicii”, „facilitatori de comunicare” sau „formatori de forță de muncă”; deci de ce am protesta contra drumului care ne-a adus aici? Și anume soarta de a alege între a fi puși sub cuțit sau de a fi sodomizați simbolic?

Pick your choice!