Ați auzit placa oficială: gigantul german Rheinmetall vine pe cal alb să salveze Șantierul Naval Mangalia. O infuzie vitală de capital străin, un succes istoric asumat cu pieptul în față de decidenții de la București. Doar că, dacă dai la o parte poleiala declarațiilor politice și te uiți pe cifre, descoperi o realitate mult mai cinică.
Nu nemții salvează șantierul, ci statul român își finanțează, de fapt, propria dependență industrială. Cine pe cine salvează, până la urmă?
Matematica e simplă și a fost confirmată involuntar chiar de oficiali. Valoarea contractului naval a fost umflată din pix de la 757 de milioane de euro la 920 de milioane de euro. Diferența de 163 de milioane de euro reprezintă fix „investiția” pe care Rheinmetall și-a asumat-o la Mangalia. Cu alte cuvinte, statul român le dă banii în avans, din buget, ca ei să aibă de unde să „investească”. Tu plătești factura integral, îți asumi riscul comercial, iar ei pozează în marii investitori străini, deși tocmai au obținut o linie de credit externă de 1,5 miliarde de dolari.
Ce obține România pentru această supraevaluare masivă din bani publici? Analistul de procurement militar Dan Bunescu a pus punctul pe i. Să vedem bilanțul real al acestei „afaceri strategice”:
Participație în proprietate? Zero.
Drepturi asupra capacităților industriale? Zero.
Transfer real de tehnologie sau garanții de export? Zero.
Tot ce primim este promisiunea unor locuri de muncă temporare pe durata execuției contractului. La final, activele modernizate pe banii noștri și profiturile aferente rămân exclusiv în portofoliul companiei germane, care poate pleca oricând. Este același model economic falimentar testat deja la UMB în programul Piranha.
Dacă vreți să vedeți cum arată o negociere făcută pentru interesul național, uitați-vă la sud de Dunăre. Bulgarii au cumpărat nave de același tip de la exact aceeași companie (prin divizia NVL).
Diferența? La ei, navele sunt construite la Varna de MTG Dolphin, o companie 100% privată bulgărească. Contractul lor stipulează clar management și transfer direct de tehnologie către industria locală.
De ce nu a putut România să replice acest model? În loc să bage 163 de milioane de euro sub formă de subvenție mascată în conturile unui gigant extern, statul român ar fi putut finanța preluarea șantierului de către capitalul autohton și negocia un parteneriat echitabil. În schimb, a ales să finanțeze iluzii.
La Mangalia nu avem o investiție străină, ci dovada că am ajuns clienții captivi ai unor interese strategice care se opresc la granițele Germaniei.
sursa: FB
Lasă un răspuns