Despre singurătate, libertate, iubire și iluzia unei vieți perfecte
Context
Sunt (din fericire) câteva filme care, deși poartă inevitabil hainele timpului lor, reușesc să vorbească unei generații care nici măcar nu se născuse când au fost turnate. „Mic dejun la Tiffany” (Breakfast at Tiffany’s), regizat de Blake Edwards și lansat în 1961, face parte din această categorie.
La prima vedere, pare o comedie romantică sofisticată, cu New York, petreceri, haine elegante, bijuterii, apartamente boeme și doi oameni frumoși care, după cum ne învață Hollywoodul, nu pot decât să sfârșească împreună. Filmul are toate ingredientele unei povești romantice clasice.
Numai că, sub suprafața lui strălucitoare, „Mic dejun la Tiffany” este mult mai melancolic decât pare. Este un film despre oameni care joacă rolul unor oameni fericiți.
Holly Golightly este una dintre cele mai cunoscute creații ale cinematografiei americane. Audrey Hepburn o transformă într-un amestec aproape imposibil de copilărie, eleganță, frivolitate, vulnerabilitate și inteligență. Holly pare să nu aparțină nimănui și, mai ales, refuză să aparțină cuiva. Alături de ea apare Paul Varjak, un scriitor care nu mai scrie, întreținut de o femeie bogată și prins într-o existență pe care nici el nu pare să o considere cu adevărat a lui.
Filmul este adaptat după nuvela omonimă a lui Truman Capote, publicată în 1958. Scenariul lui George Axelrod schimbă însă considerabil tonul și anumite aspecte ale personajelor, transformând povestea mult mai întunecată a lui Capote într-o comedie romantică hollywoodiană. (Enciclopedia Online)
Această diferență este importantă.Pentru că filmul lui Blake Edwards nu este doar o poveste despre Holly Golightly. Este povestea Hollywoodului despre cum poate fi făcută acceptabilă pentru public o femeie care refuză să trăiască după regulile publicului.
Și tocmai aici începe adevărata lui fascinație.
Conținut, filozofie și viziune
Holly Golightly trăiește într-o permanentă fugă. Fuge de trecut. Fuge de sărăcie. Fuge de obligații. Fuge de iubire. Fuge chiar și de propria identitate. Numele ei adevărat nici măcar nu este Holly Golightly. Personajul pe care îl vedem este, într-un sens foarte profund, o invenție personală. Holly nu vrea să fie cine a fost. Vrea să fie cineva care ar putea deveni orice.
Această idee explică una dintre cele mai frumoase și mai triste caracteristici ale personajului: obsesia ei pentru libertate. Holly nu vrea o casă. Vrea să nu fie închisă într-o casă. Nu vrea o relație care să o posede. Nu vrea să fie „a cuiva”. În lumea ei, dragostea riscă să devină o formă de captivitate.
Este, de fapt, una dintre marile teme ale filmului: diferența dintre libertate și incapacitatea de a te atașa de cineva. Holly confundă pentru mult timp cele două lucruri.
Și este ușor să o înțelegem. Dacă ai fost rănit, atașamentul poate părea periculos. Dacă nimeni nu te poate avea, nimeni nu te poate pierde. Dacă nu iubești cu adevărat, nu poți fi părăsit cu adevărat. Este o filosofie perfectă pentru cineva care se teme de suferință. Dar este și o filosofie imposibilă. Pentru că omul poate fugi de ceilalți, însă nu poate fugi la nesfârșit de sine.
Tiffany’s ca simbol
Tiffany’s nu este doar un magazin de bijuterii. Este locul în care Holly se simte în siguranță. De ce? Pentru că acolo totul este perfect. Bijuteriile sunt perfecte. Vitaminele nu sunt necesare. Viața nu este complicată. Nimeni nu îi cere nimic. Nimeni nu o judecă.
În fața vitrinelor de la Tiffany’s, Holly poate visa la o lume în care toate problemele pot fi rezolvate prin frumusețe, bani și rafinament. Este una dintre marile ironii ale filmului: Holly caută liniștea într-un magazin plin de lucruri care costă o avere.
Dar adevărata ei problemă nu poate fi cumpărată. De aceea titlul este atât de bun. „Mic dejun la Tiffany” nu este, în fond, despre mâncare. Este despre dorința de a locui într-o lume în care nimic nu doare.
Regia și producția
Blake Edwards era un regizor extraordinar de sensibil la ritmul comediei, dar și la contradicția dintre suprafață și ceea ce se află dedesubt. Filmele sale pot părea foarte ușoare la prima vedere, dar au adesea o doză consistentă de tristețe și alienare. În „Mic dejun la Tiffany”, Edwards construiește New Yorkul ca pe un spațiu al posibilităților infinite. Orașul este elegant, viu, seducător. Dar este și impersonal. Oamenii se întâlnesc și dispar. Apartamentele sunt mici, relațiile sunt temporare, banii circulă între oameni, iar identitățile pot fi schimbate aproape la fel de ușor ca hainele. Edwards înțelege foarte bine acest contrast.
Camera urmărește lumea lui Holly cu o eleganță aproape publicitară, dar lasă să se vadă, printre cadrele strălucitoare, fisurile personajelor.
Filmul are 115 minute și a fost produs de Martin Jurow și Richard Shepherd pentru Paramount, după scenariul lui George Axelrod, bazat pe nuvela lui Truman Capote. Imaginea îi aparține lui Franz Planer, iar montajul lui Howard A. Smith. (Enciclopedia Online)
Și, bineînțeles, există costumele. Relația dintre Audrey Hepburn și designerul Hubert de Givenchy avea să devină una dintre cele mai celebre colaborări dintre cinema și modă. Rochia neagră din deschiderea filmului nu este doar un costum memorabil. A devenit una dintre imaginile definitorii ale culturii pop din secolul XX.
Holly Golightly nu intră pur și simplu într-un cadru. Ea intră într-o mitologie.
Soundtrack-ul: Henry Mancini și „Moon River”
Dacă filmul ar fi avut doar imaginile, ar fi fost memorabil. Cu muzica lui Henry Mancini, devine legendă.
Mancini compune o muzică ce nu încearcă să transforme fiecare moment într-o declarație romantică. Ea păstrează ceva fragil, nocturn și ușor nostalgic. Iar apoi apare „Moon River”, compusă de Henry Mancini cu versurile lui Johnny Mercer. Este una dintre acele melodii care au devenit mai mari decât filmul din care provin. Și poate tocmai pentru că este atât de simplă.
„Moon River” nu vorbește despre triumf. Vorbește despre drum. Despre oameni care visează. Despre doi rătăcitori care merg în aceeași direcție. Este cântecul perfect pentru Holly pentru că Holly însăși este un rătăcitor. Nu are un loc. Are doar o destinație imaginară. Și, asemenea cântecului, ea pare să creadă că undeva, dincolo de următorul colț de stradă, există o viață mai bună.
Mancini a primit Oscarul pentru muzica filmului, iar „Moon River”, compusă de Mancini și Johnny Mercer, a câștigat, la rândul ei, Oscarul pentru cel mai bun cântec. (Paramount Pictures)
Secvențe memorabile
1. Micul dejun în fața vitrinei Tiffany’s
Filmul începe cu una dintre cele mai recognoscibile imagini ale cinematografiei americane. O mașină oprește în fața magazinului Tiffany’s. Din ea coboară Holly Golightly. Este foarte devreme. New Yorkul încă nu s-a trezit. Ea poartă rochia neagră elegantă, mănușile, colierul și ochelarii supradimensionați. Și mănâncă un mic dejun în fața vitrinelor.
Imaginea este atât de elegantă încât aproape uităm absurditatea situației. O tânără femeie, în zorii zilei, mănâncă ceva simplu în fața uneia dintre cele mai luxoase bijuterii din lume. Dar tocmai această contradicție definește filmul. Holly nu aparține lumii Tiffany’s. Ea doar visează să aparțină. Și acesta este un lucru mult mai interesant. Secvența creează instantaneu personajul. Nu avem nevoie de explicații. Nu avem nevoie de biografie. Vedem o femeie care privește o lume inaccesibilă și se comportă pentru câteva minute ca și cum ar fi a ei. Cinema-ul poate fi teribil de eficient când renunță la explicații și lasă o imagine să vorbească.
2. „Moon River”
Una dintre cele mai importante scene nu este o scenă de acțiune și nici măcar una romantică în sens convențional. Holly stă la fereastră și cântă. Este un moment de liniște aproape suspendat. Până atunci am văzut-o vorbind mult, glumind, seducând, fugind, petrecând, improvizând. Acum, pentru câteva minute, dispare personajul social. Rămâne omul. Și aici Audrey Hepburn face ceva extraordinar: nu joacă perfect. Vocea ei nu este cea a unei cântărețe profesioniste. Tocmai asta face momentul atât de intim. Holly cântă ca un om care își amintește că are suflet. Fereastra devine aproape o graniță. În interior este Holly. În exterior este lumea. Ea aparține ambelor și niciuneia. Este una dintre acele scene în care muzica nu ilustrează emoția. Muzica este emoția.
3. Finalul și ploaia
Fără să intru în detalii care să strice filmul pentru cei care nu l-au văzut, finalul aduce toate marile teme ale poveștii într-un singur moment. Ploaia spală orașul. Holly este pusă în fața lucrului de care a fugit tot filmul: ideea că libertatea absolută poate deveni singurătate absolută. Edwards nu transformă momentul într-o predică. Nu ne spune ce trebuie să credem.
Pur și simplu pune personajele într-o situație în care trebuie să aleagă între două concepții despre viață.
Una spune: „Nu aparțin nimănui.”
Cealaltă spune: „Poate că nu aparținem nimănui, dar putem alege să fim alături de cineva.”
Diferența pare mică. În realitate, este diferența dintre fugă și maturizare.
Performanța actorilor
Audrey Hepburn – Holly Golightly. Este imposibil să vorbești despre „Mic dejun la Tiffany” fără să vorbești despre Audrey Hepburn. Mai mult decât atât, este imposibil să separi complet personajul Holly Golightly de imaginea lui Hepburn. Holly a devenit una dintre marile sale creații. Dar există și o ironie aici. Truman Capote își imaginase inițial personajul foarte diferit, iar Marilyn Monroe fusese considerată pentru rol. Alegerea lui Hepburn a schimbat fundamental personajul. (Cărturești) Hepburn nu o joacă pe Holly ca pe o femeie fatală. O joacă drept o femeie care se preface că este femeie fatală.
Diferența este enormă. Holly este copilăroasă. Este capricioasă. Este superficială uneori. Poate fi egoistă. Dar este și inteligentă, sensibilă și profund speriată. Hepburn găsește echilibrul dintre aceste lucruri. În mâinile unei alte actrițe, Holly putea deveni enervantă. În interpretarea lui Hepburn, devine vulnerabilă. Și tocmai de aceea publicul o iartă.
George Peppard – Paul Varjak. George Peppard este un partener foarte potrivit pentru Hepburn tocmai pentru că Paul nu încearcă să o domine. Paul este, la rândul lui, un om care trăiește o viață falsă. Este scriitor, dar nu scrie. Este independent, dar este întreținut. Este îndrăgostit, dar se teme de implicațiile iubirii. Cu alte cuvinte, Paul este oglinda masculină a lui Holly. Amândoi trăiesc între ceea ce sunt și ceea ce pretind că sunt. De aceea relația lor funcționează. Nu pentru că sunt opuși. Ci pentru că se recunosc unul în celălalt.
Patricia Neal. Patricia Neal are un rol mai discret, dar important, ca 2E, femeia bogată care îl întreține pe Paul. Personajul ei reprezintă o altă formă de singurătate. Are bani. Are putere. Are statut. Dar nu are certitudinea că este iubită. Filmul sugerează astfel că banii pot cumpăra confortul, dar nu pot cumpăra siguranța afectivă. Și aici se află una dintre temele recurente ale filmului: aproape toată lumea cumpără ceva de la altcineva, dar nimeni nu știe exact ce primește în schimb.
De ce mai funcționează „Mic dejun la Tiffany”?
Pentru că lumea lui Holly Golightly este, în mod surprinzător, foarte apropiată de lumea noastră. Schimbăm taxiurile cu aplicațiile de transport. Petrecerile cu rețelele sociale. Vitrinele Tiffany’s cu Instagramul. Rochia Givenchy cu imaginea atent construită online. Și ajungem la aceeași întrebare: Cât din persoana pe care o arătăm lumii este persoana care suntem cu adevărat?
Holly este, într-un fel, un precursor al omului contemporan care își construiește permanent identitatea. Ea își inventează povestea. Își alege hainele. Își controlează aparițiile. Își schimbă numele. Își construiește o imagine. Dar cu cât imaginea este mai sofisticată, cu atât devine mai evident că în spatele ei există o persoană speriată. Aici filmul depășește epoca sa. Pentru că noi am devenit chiar mai buni decât Holly la inventarea unor versiuni publice ale propriei persoane.
Holly are Tiffany’s. Noi avem Instagram. Ea avea petreceri. Noi avem stories. Ea își inventa o identitate. Noi facem asta înainte de micul dejun.
Concluzie
„Mic dejun la Tiffany” poate fi privit ca o comedie romantică. Poate fi privit ca un film despre modă. Poate fi privit ca un portret al New Yorkului. Poate fi privit ca filmul care a transformat-o pe Audrey Hepburn într-o icoană. Toate aceste interpretări sunt corecte.
Dar filmul devine cu adevărat interesant atunci când îl privim ca pe o poveste despre frica de a iubi. Holly Golightly vrea libertate. Dar libertatea ei este, pentru cea mai mare parte a filmului, o formă elegantă de fugă. Paul vrea să fie scriitor. Dar și el trăiește o identitate împrumutată. Amândoi trebuie să renunțe la ceva. Nu neapărat la independență. Ci la iluzia că independența înseamnă să nu ai nevoie niciodată de nimeni.
Și poate aceasta este adevărata frumusețe a filmului. Nu ne spune că dragostea rezolvă totul. Nu ne spune că oamenii se schimbă miraculos. Nu ne promite o viață perfectă. Ne spune ceva mult mai modest și, tocmai de aceea, mult mai adevărat: uneori, omul de care fugim este chiar noi înșine. Iar uneori întâlnim pe cineva care ne obligă să ne oprim. Să ne uităm înapoi. Și să recunoaștem, în sfârșit, cine suntem.
„Mic dejun la Tiffany” rămâne, astfel, unul dintre acele filme în care eleganța este doar suprafața. Sub rochia neagră, sub bijuterii, sub petreceri, sub luminile New Yorkului și sub muzica lui Henry Mancini există o poveste simplă despre doi oameni singuri care încearcă să afle dacă libertatea înseamnă să nu aparții nimănui sau dacă, uneori, înseamnă să ai curajul de a aparține cuiva. Și poate tocmai de aceea imaginea lui Holly Golightly privind vitrina Tiffany’s a rămas atât de puternică. Ea privește o lume perfectă. Noi știm că nu există. Dar pentru câteva minute, la fel ca ea, alegem să credem că există.
Radu Zlati 
Comentarii recente