Când despărțirea devine muzică
Un album despre care știm aproape tot. Cine cu cine se despărțea. Cine pe cine iubea. Cine pe cine nu mai suporta. Cine intrase într-o altă relație. Cine scria despre cine. Cine cânta cu omul de care tocmai se despărțise, în timp ce omul respectiv era în aceeași încăpere și trebuia, profesional vorbind, să-i cânte piesa. O situație de lucru absolut normală, evident.
Numai că din tot acest dezastru sentimental Fleetwood Mac a făcut una dintre cele mai elegante, echilibrate și perfect construite opere pop-rock din secolul XX. Asta este partea cu adevărat fascinantă. Nu faptul că membrii formației se despărțeau. Ci faptul că au reușit să transforme despărțirea într-o formă de artă fără să transforme albumul într-un jurnal intim pus pe muzică.
Contextul: o trupă care tocmai descoperise succesul și își pierdea liniștea
Fleetwood Mac exista de aproape un deceniu atunci când a apărut Rumours. Formația trecuse prin transformări majore încă din perioada britanică blues-rock asociată cu Peter Green, iar în 1974-1975 se produsese schimbarea decisivă: intrarea lui Lindsey Buckingham și Stevie Nicks în componență, alături de nucleul Mick Fleetwood, John McVie și Christine McVie. Formula aceasta a funcționat spectaculos.
Albumul Fleetwood Mac din 1975 devenise un succes enorm, iar noua componență avea deja suficiente motive să fie mulțumită de ea însăși. Problema era că, în momentul în care trebuiau să realizeze continuarea, viața personală a celor cinci oameni începea să semene tot mai mult cu un serial pe care nimeni nu-l mai putea opri.
Christine și John McVie se despărțeau. Lindsey Buckingham și Stevie Nicks se despărțeau. Iar Fleetwood însuși avea propriile probleme sentimentale. Cu alte cuvinte, formația avea exact ceea ce îi trebuie oricărei mari creații artistice: talent, succes, presiune și o cantitate absolut nesănătoasă de tensiune interpersonală.
Înregistrările au început în 1976 la Record Plant din Sausalito, California, iar lucrul la album avea să se prelungească aproximativ un an. (Fleetwood Mac UK) Nu era doar o perioadă dificilă. Era o perioadă în care fiecare cântec putea fi citit ca o scrisoare adresată unuia dintre ceilalți membri. Iar destinatarii se aflau în studio.
Rumours s-a născut astfel dintr-o contradicție aproape absurdă: cinci oameni care, personal, aveau din ce în ce mai puține motive să stea împreună, dar care, artistic, deveniseră aproape imposibil de separat.
Conținut, viziune și filozofie
Titlul albumului este, la prima vedere, perfect ales: Rumours, zvonuri, bârfe, presupuneri. Dar albumul nu este realmente despre zvonuri. Este despre ce rămâne după ce oamenii încetează să se mai înțeleagă. Despre relații care se destramă, despre iubire care nu dispare simultan pentru ambii parteneri, despre furie, nostalgie, gelozie, resemnare și, mai ales, despre încercarea de a merge înainte.
Nu avem aici un concept album în sensul tradițional. Nu există o poveste continuă. Există însă o coerență emoțională extraordinară. Cele trei centre creatoare ale albumului, Buckingham, Nicks și Christine McVie, scriu într-un fel foarte diferit despre aceleași teritorii afective. Buckingham este nervos, cerebral, uneori sarcastic și aproape agresiv în formularea frustrării. Nicks este misterioasă, intuitivă, vulnerabilă, dar niciodată complet lipsită de control. Christine McVie este, poate, cea mai aparent senină dintre cei trei, ceea ce face ca optimismul ei să pară uneori aproape suspect.
Și tocmai aici stă una dintre marile calități ale albumului. Rumours nu spune că iubirea este bună sau rea. Spune că iubirea este complicată. Foarte complicată. Și că oamenii continuă să cânte despre ea chiar și atunci când ar prefera, probabil, să nu mai audă niciodată numele celuilalt.
Albumul nu este nici cinic, nici sentimental în sensul facil al cuvântului. Este mai degrabă lucid. Personajele sale nu ies toate învingătoare. Unele pleacă. Unele rămân. Unele speră. Unele își construiesc o versiune proprie a libertății. Dar viața continuă. Titlul pare aproape ironic. În realitate, este perfect.
Producția: perfecțiunea obținută prin obsesie
Dacă există o lecție pe care Rumours o oferă industriei muzicale moderne, aceasta ar putea fi formulată simplu: nu confunda spontaneitatea cu neglijența. Albumul sună natural. A fost însă construit cu o meticulozitate aproape maniacală.
Producția a fost realizată de Fleetwood Mac împreună cu Ken Caillat și Richard Dashut, iar Buckingham și Dashut au avut un rol esențial în arhitectura sonoră a discului. (Fleetwood Mac UK) Înregistrările au presupus numeroase overdub-uri, editări și combinarea unor interpretări diferite. Richard Dashut descria albumul ca pe un veritabil „colaj auditiv”, în care ceea ce auzim este rezultatul asamblării celor mai bune fragmente. (Fleetwood Mac UK)
Aici apare unul dintre paradoxurile lui Rumours: sună relaxat pentru că a fost lucrat obsesiv. Este genul de producție în care nimic nu pare să stea în calea cântecului. Vocile sunt clare. Instrumentele sunt separate fără să devină sterile. Basul lui John McVie este precis și discret. Toba lui Mick Fleetwood are greutate, dar nu sufocă restul formației. Iar chitara lui Buckingham poate fi atât de delicată încât pare aproape acustică, pentru ca apoi să devină brusc nervoasă, percutantă, abrazivă.
Nu există foarte multă virtuozitate demonstrativă. Există însă control. Iar controlul este, în acest caz, mult mai dificil.
Albumul a devenit celebru și pentru perfecționismul tehnic dus până la limită, iar documentele păstrate de Library of Congress subliniază atât amploarea muncii de studio, cât și faptul că benzile master au fost chiar supuse unei uzuri considerabile din cauza numărului enorm de redări și verificări. (Library of Congress) Astăzi, când poți corecta o voce, un ritm sau o notă în câteva secunde, e greu să ne imaginăm câtă muncă fizică și răbdare presupunea atunci. Rumours este, într-un fel, un monument ridicat de oameni care probabil ar fi preferat să nu mai petreacă atât de mult timp unii lângă alții.
Instrumentația: eleganță, economie și tensiune
Instrumentația albumului este remarcabilă tocmai pentru că nu încearcă să impresioneze permanent.
Mick Fleetwood. Fleetwood este motorul formației. Nu este un baterist care caută să domine piesele. Dimpotrivă. El construiește pulsația, creează spațiu și știe când să apese și când să dispară aproape complet. Ritmul lui este esențial pentru identitatea albumului.
John McVie. Basul lui John McVie este unul dintre elementele care fac albumul să pară atât de stabil. Într-un context emoțional complet instabil. Ironia este delicioasă. El nu este mereu instrumentul pe care îl observi primul, dar fără el multe dintre piese s-ar prăbuși. Basul său funcționează ca o coloană vertebrală.
Christine McVie. Pianul și claviaturile ei oferă o mare parte din căldura albumului. Dacă Buckingham aduce tensiunea, iar Nicks aduce misterul, Christine aduce lumina. Nu întâmplător multe dintre piesele ei au o accesibilitate melodică extraordinară.
Lindsey Buckingham. Buckingham este poate cea mai evidentă forță experimentală a albumului. Chitara sa nu este folosită doar melodic, ci și percutant. Ritmic. Textural. El înțelege chitara aproape ca pe un instrument de producție. Și vocea lui, imperfectă în sensul clasic, este perfectă pentru materialul acesta: nervoasă, subțire, uneori aproape frântă.
Stevie Nicks. Nicks introduce elementul care face ca Fleetwood Mac să nu fie doar o excelentă trupă pop-rock. Ea aduce mitologia. Vocea ei nu este spectaculoasă prin forță brută, ci prin culoare, inflexiune și atmosferă. Pare întotdeauna că există ceva nespus în spatele frazei. Și uneori chiar există.
Contribuția membrilor
Unul dintre motivele pentru care Rumours este atât de greu de imitat este că nu pare construit în jurul unui singur geniu. Este rezultatul unei democrații creative extrem de imperfecte. Buckingham scrie și cântă cu tensiune. Nicks scrie și cântă cu mister. Christine McVie scrie cu o simplitate melodică aproape devastatoare. Fleetwood creează arhitectura ritmică. John McVie oferă fundația. Iar producătorii Ken Caillat și Richard Dashut transformă toate aceste personalități incompatibile într-un sunet coerent. AllMusic) Este aproape imposibil să spui că unul dintre ei „este” Rumours. Rumours este ceea ce se întâmplă când toți cinci nu reușesc să se înlocuiască reciproc.
Cele 11 piese
1. „Second Hand News”. Albumul începe cu Lindsey Buckingham și cu o energie aproape insolent de veselă. Este un cântec despre despărțire care refuză să se comporte ca un cântec trist. Chitara este elastică, ritmul este alert, iar interpretarea lui Buckingham transformă frustrarea într-un soi de sarcasm muzical. Este o introducere perfectă. Nu pentru că ar spune totul. Ci pentru că ne avertizează că Rumours nu va plânge în genunchi. Va merge înainte.
2. „Dreams”. Aici albumul își schimbă complet temperatura. „Dreams” este probabil cea mai hipnotică piesă de pe disc și una dintre cele mai mari creații ale lui Stevie Nicks. Minimalismul este cheia. Pulsul aproape constant, claviaturile, basul și vocea plutitoare creează o atmosferă în care nimic nu pare să se întâmple și, tocmai de aceea, se întâmplă totul. Este cântecul desprinderii. Nu există explozie. Există acceptare. Sau ceva care seamănă foarte bine cu ea. „Dreams” este extraordinară tocmai pentru că refuză melodrama. Stevie Nicks nu urlă. Nu cere. Nu imploră. Cântă ca și cum ar fi ajuns deja la concluzia că anumite lucruri nu mai pot fi schimbate. Această detașare creează una dintre cele mai puternice atmosfere ale albumului. Muzical, piesa este construită din economie. Fiecare element are un rol clar. Basul susține. Toba menține pulsul. Claviatura creează atmosfera. Vocea ocupă spațiul central. Nimic nu este în exces. Este aproape contrariul lui „Go Your Own Way”. Acolo emoția izbucnește. Aici emoția plutește. Și poate tocmai de aceea „Dreams” a îmbătrânit atât de bine. Nu este legată de o anumită epocă. Este legată de experiența universală a pierderii unei relații.
3. „Never Going Back Again”. Una dintre cele mai frumoase miniaturi acustice ale albumului. Buckingham construiește aici o piesă delicată, aproape transparentă, în care chitara este protagonistul real. Pare simplă. Nu este. Fingerpicking-ul cere o precizie remarcabilă, iar vocea se așază peste chitară cu o fragilitate calculată. Este unul dintre momentele în care Rumours își amintește că nu trebuie să fie permanent dramatic pentru a fi profund.
4. „Don’t Stop”. Christine McVie schimbă complet perspectiva. „Don’t Stop” este poate cea mai optimistă piesă a albumului și una dintre cele mai accesibile compoziții Fleetwood Mac. Dar optimismul ei nu este naiv. Este aproape o strategie de supraviețuire. Privirea înainte. Refuzul de a rămâne captiv în trecut. Un cântec despre viitor. Într-un album făcut de oameni care aveau foarte multe lucruri din trecut de care ar fi vrut să scape.
5. „Go Your Own Way”. Dacă Rumours ar avea un moment de furie explicită, acesta ar fi. „Go Your Own Way” este Buckingham în forma sa cea mai nervoasă. Chitara este agresivă, ritmul este împins înainte, iar refrenul are acea energie care transformă resentimentul personal într-un imn universal. Este una dintre marile realizări ale albumului: o situație intimă devine o experiență colectivă. Nu mai contează cine a făcut ce. Toți cei care au fost vreodată părăsiți, abandonați sau pur și simplu sătui de o relație pot înțelege cântecul.
6. „Songbird”. Și, după tensiunea din „Go Your Own Way”, Christine McVie face exact contrariul. Încetinește totul. „Songbird” este aproape o confesiune cântată în șoaptă. Pianul, vocea și spațiul dintre ele sunt suficiente. Nu există nevoie de demonstrație. Este una dintre acele piese care dovedesc că uneori producția cea mai sofisticată este aceea care știe când să nu mai adauge nimic.
7. „The Chain” – coloana vertebrală a albumului. Dacă ar trebui să aleg o singură piesă care să explice de ce Rumours este mai mult decât o colecție de cântece excelente, aș alege „The Chain”. Și titlul spune deja aproape tot. Piesa este un produs colectiv, fiind creditată tuturor celor cinci membri. (Fleetwood Mac’s Official Website). Dar povestea construcției ei este și mai interesantă. „The Chain” s-a născut din fragmente, idei și sesiuni diferite, iar forma finală a rezultat prin combinarea unor secțiuni care inițial nu fuseseră concepute ca un singur cântec. (Fleetwood Mac UK) Este aproape simbolic. Un cântec despre legătură este construit din bucăți disparate. Exact ca formația. Exact ca relațiile. Exact ca albumul. Prima parte are o tensiune aproape statică, apoi piesa începe să se strângă. Instrumentele capătă greutate. Basul lui John McVie devine tot mai important. Fleetwood împinge ritmul. Și apoi vine celebrul final instrumental. Acolo se întâmplă ceva extraordinar. Nu mai există „eu” și „tu”. Există formația. Chitara și secțiunea ritmică se transformă într-o singură mașinărie. Este probabil momentul de pe album în care Fleetwood Mac pare cel mai unit. Și tocmai de aceea este atât de ironic. Cântecul vorbește despre legătura care încă există între oameni care nu mai sunt, neapărat, împreună. Formația devenise o asemenea legătură. Un lanț. Poate unul fragil. Dar încă intact.
8. „You Make Loving Fun”. Christine McVie revine cu una dintre cele mai luminoase piese ale albumului. Este elegantă, ritmată și extrem de melodică. Dar sub suprafața ei radio-friendly există o schimbare importantă: după atâta frustrare, există din nou posibilitatea unei bucurii. Nu neapărat a fericirii absolute. A plăcerii. A unei relații noi. A sentimentului că viața nu s-a terminat doar pentru că o relație veche s-a terminat.
9. „I Don’t Want to Know”. Stevie Nicks aduce aici o energie mult mai directă. Piesa este mai scurtă, mai luminoasă și mai aproape de country-rock decât alte momente ale albumului. Dar are aceeași temă fundamentală: desprinderea. Nu toate despărțirile sunt tragedii. Unele sunt doar sfârșituri. Și uneori sfârșitul este exact lucrul de care aveai nevoie.
10. „Oh Daddy”. Poate cea mai enigmatică piesă a Christinei McVie. Este lentă, atmosferică și surprinzător de ambiguă. „Oh Daddy” nu are accesibilitatea imediată a lui „Don’t Stop” sau „You Make Loving Fun”. Este mai întunecată. Mai contemplativă. Și tocmai această discreție îi conferă albumului profunzime în ultima sa treime.
11. „Gold Dust Woman”. Albumul se încheie cu Stevie Nicks. Și nu putea exista un final mai potrivit. „Gold Dust Woman” nu este un cântec care încheie lucrurile. Este un cântec care le lasă în aer. Sunetul este fragmentat, spectral, aproape halucinatoriu. Vocea lui Nicks pare să vină dintr-un loc aflat undeva între realitate și coșmar. Instrumentația devine mai puțin convențională. Mai murdară. Mai experimentală. Dacă „Dreams” este tristețea acceptată, „Gold Dust Woman” este partea din subconștient care încă refuză să se liniștească. Și astfel albumul se termină nu cu o rezoluție, ci cu o întrebare. Perfect.
De ce Rumours nu a îmbătrânit
Sunt albume care aparțin atât de evident epocii lor încât, după câteva decenii, trebuie ascultate aproape ca documente istorice. Rumours nu este unul dintre ele. Sigur, există elemente care îl plasează clar în anii ’70. Dar structura cântecelor, calitatea producției și temele emoționale sunt aproape atemporale. Mai important, albumul nu cere ascultătorului să cunoască povestea formației. Poți să nu știi nimic despre Lindsey și Stevie. Poți să nu știi că John și Christine McVie se despărțeau. Poți să nu știi cine cu cine. Și albumul funcționează. Legenda din spatele discului este interesantă. Muzica este mult mai importantă. De fapt, aceasta este poate cea mai mare victorie a lui Rumours: a supraviețuit propriului mit. Pentru că ar fi fost foarte ușor ca toate poveștile din jurul albumului să devină mai celebre decât cântecele. Nu s-a întâmplat. Cântecele au câștigat.
Concluzie
Rumours este un album despre destrămare care a devenit o demonstrație de coeziune. Este făcut de oameni care, în viața personală, aveau foarte puține motive să fie liniștiți și foarte multe motive să se evite, dar care au reușit să creeze o operă în care fiecare voce are locul ei. Buckingham este nervul. Nicks este misterul. Christine McVie este lumina. John McVie este fundaț Mick Fleetwood este pulsul. Iar împreună produc ceva care depășește suma părților. Asta face diferența dintre un album foarte bun și unul clasic.
Rumours nu este perfect pentru că oamenii care l-au făcut au fost perfecți. Dimpotrivă. Este perfect tocmai pentru că imperfecțiunile lor au devenit material artistic. Despărțirea a devenit cântec. Furia a devenit ritm. Nostalgia a devenit melodie. Confuzia a devenit atmosferă. Iar imposibilitatea de a rămâne împreună a produs unul dintre cele mai memorabile albume despre ce înseamnă, de fapt, să fii împreună. Fleetwood Mac nu au rezolvat toate problemele în Rumours. Nici nu trebuia. Au făcut ceva mult mai greu. Le-au dat o formă. Și forma aceea a rezistat aproape cincizeci de ani. Ceea ce, pentru un album născut din atâtea relații care nu au rezistat, este o ironie aproape perfectă.
Radu Zlati 
Comentarii recente