Antropologia politică ne învață că puterea nu stă în povești cu zâne, ci în cine taie frunze la câini pe bani publici și cum se justifică eșecul prin lacrimi de crocodil. În România, templul suprem al acestui ritual nu este o uzină, ci școala. O instituție unde statul are o singură promisiune simplă: copilul intră pe ușă și iese știind să citească, să înțeleagă un text și să adune două cifre. Dar ce te faci când promisiunea se deșiră, iar singurul lucru pe care școala îl mai produce cu succes este o armată de elevi care se holbează la o foaie de hârtie ca la un hieroglifă egipteană?
Atunci când o breaslă nu mai poate livra produsul pentru care este plătită, apelează la arma supremă a supraviețuirii: suferința ca formă de capital politic. În loc să livreze competențe, sistemul educațional românesc livrează fluturași de salariu îndurerați, greve sacre și mitinguri de solidaritate pentru menținerea scaunului călduț.
Datele oficiale ne arată proporția dezastrului fără filtre:
La matematică, 48,6% dintre elevii români de 15 ani sunt sub nivelul minim, o valoare aproape dublă față de media Uniunii Europene de 29,5%.
La citire, 41,7% dintre elevi nu ating pragul pentru a înțelege ceea ce parcurg, comparativ cu 26,2% în UE, transformând „cititul” într-o simplă silabisire mecanică fără sens.
La științe, 44,0% se află sub nivelul minim, în timp ce media europeană e la 24,2%.
Mai grav, 33,2% dintr-o generație e complet pe dinafară simultan la toate cele trei discipline, față de media OCDE de 16,4%.
Cu alte treizeci și ceva de puncte procentuale luate la pachet, scorul nostru general la PISA a rămas blocat la un deprimant 428 de puncte, adică exact unde ne-am lăsat talentul și în 2018.
În schimb, sindicatele și liderii lor au evoluat magnific. Marius Nistor, de exemplu, deconectat complet de la chinul tablei și al cretei, reușește performanța atomică de a aduna vreo 30.000 de lei net pe lună din zece surse diferite (sindicat, liceu unde nu predă, comisii, CAR-uri și drepturi de autor), în timp ce un profesor debutant se chinuie cu 4.500 de lei. Când te uiți la ecuația asta, înțelegi că greva nu e pentru elev, ci pentru protejarea habitatului confortabil al liderilor de breaslă. Școala a încetat de mult să mai fie un atelier măsurat prin marfa livrată (copii care știu carte) și s-a transformat într-un habitat protejat de lege, sindicat și titularizare pe viață.
În timp ce în țările OCDE directorul de școală angajează în 60% din cazuri, la noi sărmanul director are acest drept în doar 11% din cazuri. Catedra nu aparține școlii, ci este o feudă personală de care nu te poți atinge nici cu o ordonanță de urgență. Iar când rezultatele catastrofale dau în vileag această incompetență sistemică, reflexul ministerian este pe măsură: ștergem graficul incomod din raportul oficial, ca și cum analfabetismul funcțional ar dispărea prin simpla apăsare a tasta „Delete”.
Ministerul se evaluează pe sine, corpul profesoral se aplaudă singur, iar singurul care decontează nota de plată este elevul de 15 ani. Pentru că școala de stat oferă doar prezență fizică și scaune scârțâitoare, societatea a inventat colacul de salvare: meditația.
Acel program de după-amiază unde elevul recuperează miraculos ceea ce profesorul a omis să-i predea la cursul „gratuit”. Cifrele acestei economii paralele sunt de-a dreptul SF:
Aproximativ unul din trei elevi (în jur de 450.000 de copii) face meditații regulat.
La gimnaziu, 48% dintre părinți plătesc ore medii suplimentare, iar la liceu procentul urcă la 64%-66%.
Piața oficială „la alb” a meditațiilor sare de 316 milioane de lei pe an, în timp ce piața gri este estimată la sume uriașe, mergând până la 750 de milioane de lei anual.
Sistemul a creat o simbioză perfectă: profesorul îți predă superficial la clasă ca să te poată factura integral după-amiaza la cabinetul de meditații. Părinții plătesc o dată taxele pentru școala publică și a doua oară pentru orele particulare.
Rezultatul? Copilul devine un simplu abonat la un sistem de întreținere a eșecului.
În România, Educația nu se reformează. Se rotește. Ca un ventilator stricat: face zgomot, bate aerul și, din când în când, smulge o aripă. Ecaterina Andronescu a fost de patru ori ministru. Patru mandate, aproape patru ani la un loc, zero liniște. Porecla i-a venit de-a gata: Abramburica. Nu e insultă de pe Facebook. E diagnostic de sistem. Anunți o măsură luni. O retragi marți. Miercuri spui că de fapt n-ai desființat nimic. Joi apare o hotărâre de guvern cu cifra zero.
În 2009, școlile de arte și meserii au primit locuri exact cât merită o idee moartă: zero. Elevii au fost trimiși la liceu, ca să aibă toți șansa egală la un bac pe care jumătate tot n-aveau să-l ia. Meseriașii au dispărut din statistici mai repede decât din ateliere.
Zece ani mai târziu, aceeași mână tăia 30.000 de locuri la liceu, ca să-i îndrume pe cei slabi „spre o meserie”.
Cercul s-a închis. Prostia a devenit doctrină.
PSD a fost singur la butoane o procesiune de miniștri cu mandate de luni, uneori de zile. Unul vine din sindicat, altul din plagiat, altul din interimat. Toți lasă o OUG. Nimeni nu lasă un sistem. Legea Educației a fost ciopârțită de zeci de ori până a rămas o haină pe care o poartă oricine, dar nu mai încălzește pe nimeni. Sistemul produce mai întâi golul. Apoi închiriază ora care umple golul.
Părintele plătește de două ori: o dată prin taxe, a doua oară cash, pe grup de WhatsApp, ca să recupereze materia pe care ora de 50 de minute n-a avut timp s-o predea. Și aici începe ghinionul. Nu pentru toți. Klaus Iohannis, profesor de fizică la Sibiu, a explicat odată casele printr-o formulă simplă: meditații. Banii de după program, economisiți cuminte, au devenit imobil. Conturile de atunci n-au fost niciodată o piesă de muzeu fiscal. Formula a ținut. A ținut până a ajuns președinte, până a ținut catedra rezervată două decenii și până a vorbit despre România educată dintr-un birou în care meditațiile erau deja biografie, nu infracțiune. Vinovatul favorit e „ordinul extern”. Bologna, Bruxelles, moda europeană. Convenabil. Dă vina pe afară și scutește de răspundere pe cine a semnat HG-ul intern.
Prostia maximă nu are nevoie de ambasadă. Are nevoie de un pix și de un partid care crede că instabilitatea e reformă, iar confuzia e modernizare. Cu cât școala livrează mai puțin în clasă, cu atât piața meditațiilor explodează. România a reușit performanța economică de a se îmbogăți din consum și datorii externe, în timp ce pregătește o generație care va fi măncata de viu în fața automatizării și a inteligenței artificiale.
Avem, evident, și un vârf de elită – olimpicii noștri care iau aur la fizică și matematică și salvează onoarea steagului pe la competițiile internaționale. Dar acei 4% de excelență nu fac decât să ascundă o prăpastie uriașă în care se scufundă o treime dintr-o generație. Așadar, data viitoare când mai auziți un discurs lacrimogen despre „România educată”, amintiți-vă de cele 428 de puncte PISA.
Școala românească a devenit un carusel unde toată lumea câștigă – sindicate, lideri degrevați, profesori meditatori și politicieni care își asigură voturile –, mai puțin cel care stie cel mai bine cum stă treaba: copilul care dă examenul, nu înțelege enunțul și știe că, indiferent de catastrofă, clopotelul va suna oricum la fel.
Piața gri nu e un accident. E corecția pieței la o școală care nu mai predă destul ca să treci examenele pe care tot ea le inventează. 12.000 de profesori declară ceva. Restul predau în semiîntuneric, pentru că părintele nu cumpără pedagogie. Cumpără panică. Evaluare Națională, admitere, BAC — fiecare prag e o factură. Școala publică n-a murit. S-a privatizat fără licitație. Iar cei care au ținut pixul reformelor pot vorbi oricât despre „calitate” și „competențe”. Factura o plătește familia, de două ori. O dată la stat. A doua oară la profesorul care, dacă n-are norocul potrivit, riscă și ușa spartă de ANAF. Meditațiile în România nu sunt un „plus” la școală. Sunt un sistem paralel care corectează, distorsionează și, pe alocuri, înlocuiește școala publică.
Ghinionul, ca și nota, nu e egal pentru toți. Nu va funcționa niciodată în felul acesta.
sursa: FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu