AN Nefes — Ce a fost, ce nu a fost la Shezhenen

Presa mainstream vă va prezenta povestea a trei mari puteri care se reunesc pentru a „gestiona” lumea. Aceasta este versiunea de fațadă. Realitatea este mai simplă și mai dură: Statele Unite au intrat într-o încăpere pe care nu au construit-o, în condiții pe care nu le-au stabilit, alături de două puteri a căror relație au încercat ani la rând să o saboteze. Prezența lui Trump nu a reprezentat o concesie făcută multipolarității. A fost o recunoaștere a faptului că Washingtonul nu își mai poate permite să rămână în afara acestei încăperi.

Iată ce reiese din evenimente, dacă eliminăm perspectiva atlanticistă.

STRATEGIA LUI TRUMP NU A FOST NICIODATĂ „PACEA”. A FOST STRATEGIA KISSINGER, IAR ACEASTA A MURIT.
Întreaga strategie a lui Trump de apropiere de Moscova, încă din primele zile ale carierei sale politice și până la convorbirile telefonice și trimișii diplomatici din 2026, a urmărit o veche fantezie geopolitică: îndepărtarea Rusiei de China, oferirea unei „înțelegeri mai bune” Moscovei, în afara parteneriatului chino-rus, și izolarea Beijingului. Este strategia Nixon aplicată în sens invers. Este visul fiecărui strateg american care nu poate accepta că momentul unipolarității a luat sfârșit.

Shenzhen a pus capăt acestui proiect. Să urmărim succesiunea evenimentelor.

Pe 18 noiembrie, Xi Jinping s-a întâlnit cu Vladimir Putin înaintea reuniunii trilaterale. Comunicatul oficial chinez nu a fost o simplă formulare diplomatică de rutină. Xi a descris relațiile dintre China și Rusia prin expresia: „风雨不动安如山” – „Neclintite precum un munte, indiferent de vânt și ploaie.” De asemenea, a pledat pentru: „Conducerea și promovarea unei lumi multipolare și democratizarea relațiilor internaționale.”

Acesta nu este limbajul unui partener junior care poate fi desprins de celălalt. Este limbajul a două puteri suverane care confirmă, chiar în capitala țării gazdă, că relația lor de coordonare are un caracter structural, nu unul bazat pe tranzacții de moment.

Trump a sosit în aceeași zi. A fost întâmpinat personal de Xi Jinping la aeroport, un gest onorific din punct de vedere protocolar, dar nu neapărat unul cu semnificație politică substanțială. Substanța fusese deja stabilită între Xi și Putin. Trump nu a fost arhitectul trilateralei. A fost invitatul care a sosit mai târziu într-un cadru pe care Beijingul și Moscova îl construiseră deja.

CE A VRUT TRUMP DE LA ACEASTĂ ÎNTÂLNIRE ȘI CE A OBȚINUT
Agenda declarată de Trump, repetată jurnaliștilor înaintea summitului, era să discute despre: „Încheierea conflictului dintre SUA și Iran și denuclearizarea.” Să observăm modul în care este formulată această agendă.

Statele Unite au contribuit la declanșarea crizei iraniene prin retragerea din acordul nuclear JCPOA și prin lansarea unor atacuri militare asupra unor instalații aflate sub garanțiile de supraveghere internațională. Ulterior, au cerut Chinei și Rusiei să le ajute să rezolve problema, dar în condițiile impuse de Washington. Aceasta este definiția tupeului: spargi vaza, apoi le ceri vecinilor să plătească lipiciul.

Poziția Chinei în privința Iranului este consemnată public și este exact opusul a ceea ce își dorea Trump. China a respins prin veto rezoluția Consiliului de Securitate al ONU, susținută de SUA, privind sancțiunile împotriva Iranului. Ambasadorul Sun Lei a declarat fără echivoc că actuala criză: „Izvorăște din retragerea unilaterală a Statelor Unite din JCPOA, politica sa de presiune maximă și recurgerea de două ori la forță.” China a apărat dreptul Iranului la utilizarea pașnică a energiei nucleare, în conformitate cu Tratatul de neproliferare nucleară (TNP), și a condamnat atacurile asupra instalațiilor aflate sub garanțiile de supraveghere ale AIEA.

Trump nu a venit la Shenzhen pentru a găsi o Chină pregătită să se alăture campaniei sale de presiune.

A intrat într-o încăpere în care țara gazdă respinsese deja prin veto rezoluția sa privind sancțiunile, își acuzase țara de responsabilitate pentru criză și își reafirmase parteneriatul cu celălalt participant, Putin, folosind un limbaj menit să rămână în memoria publică.

TRILATERALA NU A FOST UN „G3”. A FOST RECUNOAȘTEREA FAPTULUI CĂ EPOCA „G1” S-A ÎNCHEIAT.
Comentariile occidentale au început deja să prezinte reuniunea de la Shenzhen drept nașterea unui „G3” – un directorat al celor trei mari puteri care ar urma să gestioneze lumea.

Analiștii chinezi au respins explicit această interpretare și au motive întemeiate să o facă. Trilaterala nu a creat o nouă conducere mondială. Ea a oficializat o realitate pe care Washingtonul a negat-o timp de trei decenii: nicio problemă globală – fie că vorbim despre Ucraina, Iran, arme nucleare, guvernanța inteligenței artificiale sau lanțurile de aprovizionare – nu poate fi rezolvată fără participarea Chinei și Rusiei. Și nicio soluție impusă acestora nu va putea fi menținută.

Întâlnirea a fost istorică nu pentru că trei lideri s-au așezat la aceeași masă, ci pentru că Statele Unite s-au așezat la aceeași masă cu două puteri pe care au încercat să le izoleze, să le sancționeze și să le subordoneze. Și au făcut-o pe terenul acestora, într-un oraș care era un sat pescăresc în perioada în care începea secolul american.

Shenzhen nu este o locație neutră. Este dovada fizică a schimbării raportului de forțe: un oraș chinez transformat într-un centru tehnologic și industrial, în timp ce Washingtonul era ocupat să proclame sfârșitul istoriei.

CE NU VĂ VA SPUNE PRESA MAINSTREAM
Nu vă va spune că Trump a venit la Shenzhen în căutarea unui acord privind Iranul și Ucraina deoarece propria sa strategie a eșuat.
Nu vă va spune că Beijingul a respins prin veto rezoluția americană privind Iranul, a atribuit Statelor Unite responsabilitatea pentru criză și a apărat drepturile nucleare ale Iranului.
Nu vă va spune că Xi s-a întâlnit mai întâi cu Putin, l-a descris ca pe un partener de neclintit, asemenea unui munte, și abia apoi l-a primit pe Trump la aeroport.
Nu vă va spune că trilaterala nu a reprezentat o concesie din partea Beijingului și Moscovei, ci recunoașterea de către Washington a faptului că vechiul model unilateral nu mai funcționează.

Versiunea de fațadă este: „Trei mari puteri gestionează împreună lumea”. Adevărul, potrivit autorului, este mult mai simplu: Lumea nu mai este gestionată de la Washington.

Shenzhen a făcut acest lucru vizibil. Prezența lui Trump a fost dovada, nu excepția.

sursa: FB Ionel Iordeache

Etichete:, , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.