G. Șerban — Ghiță ChatGPT

Yuval Noah Harari, Ghiță ChatGPT și Marea Contradicție Românească: De ce AI-ul nu ne taie lemne, dar ne-a împărțit în tabere.

Am citit cărțile lui Yuval Noah Harari. Toate. De la Sapiens până la ultima, Nexus, dacă nu mă înșel.
Și, în timp ce mă luptam cu paginile, mă tot gândeam: „Stai, domnule, dar asta nu mai știam noi oare?”

E senzația aia pe care o ai când descoperi că apa e udă, dar ți se spune într-un ambalaj atât de modern și cu atâta reclamă, încât ajungi să crezi că ai plătit bilet la un spectacol revoluționar. Poveștile lui Harari sunt ca un TED Talk perpetuu: bine spuse, captivante, dar parcă uneori te întrebi dacă nu cumva ai plătit un bilet să auzi o predică despre cum „focul e cald”.

În Nexus, dacă țin bine minte, Harari ne avertizează că AI-ul este un agent care o să ne îngroape. Da și nu.
Pentru că, sincer, la cât de repede ne speriem, parcă mai bine ne îngropăm singuri în griji decât să-l lăsăm pe robot să facă treaba asta.
Dar să vedem partea amuzantă: românii au descoperit AI-ul. Mai exact, l-au descoperit pe „Ghiță ChatGPT”.

Dintr-odată, fiecare român cu un cont de Facebook a devenit mare scriitor sau analist. „Uite ce-mi spune mie Ghiță despre literatură!” sau „Ghiță zice că economia o ia razna!”.
Fascinația asta e ca și cum ai descoperi roata și ai crede că ai inventat automobilul.

Ghiță ChatGPT e doar o unealtă simplă, o furnică harnică ce baleiază internetul, adună tot ce găsește și ți-l livrează la pachet, frumos și ordonat.

E util? Da, pentru că nu mai pierzi ani de zile căutând un autor. Dar hai să fim serioși: la ce-ți folosește toată informația asta dacă tu nu știi cine sunt autorii, dacă nu ai cronologia gândirii, dacă n-ai stat cu burta pe carte, aplecat deasupra paginii, mirosind cerneala și simțind greutatea hârtiei?
E ca și cum ai vrea să fii bucătar doar pentru că ai citit toate rețetele de pe internet, dar nu ai pus niciodată mâna pe o tigaie.

Iar ca să vezi cât de „inteligent” e AI-ul ăsta, hai să vorbim de București.
Recent, s-a întâmplat un fenomen hilar: lumea a început să-l întrebe pe ChatGPT ce ar fi trebuit făcut în București. „Ghiță, cum dregem traficul?”, „Ghiță, de ce plouă în casă la mine?”.
Și Ghiță a răspuns. A dat soluții, planuri, desene, poate chiar și poezii despre asfalt.
Rezultatul? Îl vedeți și azi: același haos, aceleași gropi, aceleași tramvaie care merg când vor ele.

AI-ul a eșuat lamentabil pentru că, oricât de mult baleiezi internetul, nu poți să muți un stâlp din mijlocul trotuarului sau să faci pe cineva să-și plătească taxele.
În schimb, AI-ul a reușit o performanță antologică: a împărțit România în două tabere clare,, ca-n poveștile lui Harari.

Pe de-o parte, avem „sforăitorii clasici” – doctorii, profesorii și liderii de opinie care s-au instalat demult în propria piele, comozi și șfătoși, care zbiară de mama focului: „Cum adică să predăm AI în școli? Păi copiii trebuie să învețe pe de rost, nu să vorbească cu robotul!”.

Pe de altă parte, avem „entuziaștii”, cei care cred că dacă pui un copil să vorbească cu ChatGPT, mâine o să lanseze o rachetă în spațiu. „Trebuie materie predată în școală! Să învățăm cum să-i dăm lui Ghiță cafea virtuală ca să ne scrie mai repede temele!”

Realitatea e undeva la mijloc, dar mult mai amuzantă. În timp ce unii se ceartă dacă AI-ul e salvarea sau pierzania neamului, Ghiță ChatGPT, neclintit, continuă să adune informații și să producă texte. Nu taie lemne, nu aprinde focul, nu mută muntii din loc – dar ne-a arătat clar cât de mult ne place să ne complicăm singuri viața și cât de repede uităm că, de fapt, în spatele oricărei povești (fie ea a lui Harari sau a lui Ghiță), stă omul.

Cel care trebuie să știe nu doar să caute, ci și să înțeleagă. Și până când AI-ul va putea să facă și asta, eu zic să ne întoarcem la cititul pe hârtie.
Poate găsim acolo și soluția pentru traficul din București. Sau măcar o poezie bună.

După ce am stabilit că Ghiță ChatGPT e o furnică harnică, dar analfabetă funcțional, hai să privim fenomenul cu lupă antropologică.
De ce a explodat această fascinație tocmai la noi? Și, mai ales, ce se întâmplă când pui un algoritm în mâinile unei populații care confundă informația cu înțelepciunea, iar viteza cu profunzimea?

România post-decembristă a trecut printr-un șoc cultural: am pierdut brusc toate reperele.
Biserica, școala, familia – toate au intrat într-o criză de autoritate. În locul lor, a venit libertatea absolută a internetului.
Și, ca orice copil lăsat singur în magazinul de jucării, am început să luăm tot ce strălucește.
Așa că, atunci când a apărut ChatGPT, el nu a fost perceput ca o simplă bază de date, ci ca un ORACOL.

Pentru că noi, românii, avem o foame nestăvilită de a găsi pe cineva care să ne spună ce să facem.
Am trecut de la „a zis Tiriac” la „a zis Becali”, apoi la „a zis un băiat pe TikTok”, iar acum „a zis Ghiță ChatGPT”.
E același reflex: căutarea unei autorități absolute care să ne scutească de efortul de a gândi.

Ce face ChatGPT? El nu creează nimic nou. El doar oglindește ceea ce există deja pe internet, în cantități industriale. Iar internetul românesc e o junglă.
Avem site-uri de știri care copiază unul de la altul, bloguri de pseudo-expertiză, forumuri unde se dezbate dacă pământul e plat și grupuri de Facebook unde babele își dau rețete cu leacuri din plante pentru cancer.
Ghiță înghite tot, digeră superficial și scoate pe partea cealaltă un text care sună plauzibil.

Pentru cineva care nu a citit o carte în ultimii 10 ani, răspunsul lui Ghiță e echivalentul adevărului absolut.
Și uite așa, analfabetismul funcțional se întâlnește cu inteligența artificială și fac un copil monstruos: o pseudo-cunoaștere care circulă cu viteza luminii.
Dacă azi Ghiță ne spune cum să facem o prăjitură, mâine poate să ne spună cum să salvăm economia, iar poimâine – ce partid să votăm.

Și aici intervine partea gravă. Imaginați-vă un scenariu: un politician populist, să-i spunem „Georgescu”, descoperă puterea unui algoritm bine reglat.
El nu mai are nevoie de televiziuni, de ziare, de dezbateri. El își antrenează propriul model de AI pe baza discursurilor sale, a comentariilor simpatizanților și a știrilor false care deja există.
Apoi, lansăm în public un chatbot care poartă numele lui, care răspunde la întrebări, care „discută” cu oamenii.
Pentru un analfabet funcțional, acest robot devine mai credibil decât orice jurnalist.
Pentru că e mereu acolo, răspunde instant, pare că știe tot și, cel mai important, confirmă ceea ce utilizatorul vrea deja să creadă.

Și uite așa, AI-ul nu mai e o unealtă, ci un MEGAFON al prostiei. În loc să combată dezinformarea, o amplifică.
În loc să ne facă mai inteligenți, ne face mai comozi în ignoranță. Când o să avem milioane de români care își vor lua informația politică de la un chatbot instruit pe baza discursurilor unui extremist, o să vedem derapaje grave.
Pentru că algoritmul nu are etică, nu are discernământ, nu are simțul istoriei. El doar calculează probabilități.
Iar dacă probabilitatea cea mai mare e că oamenii vor să audă o minciună confortabilă, el le va livra acea minciună, ambalată frumos și fără urmă de vinovăție.

Deci, ce e de făcut? Să interzicem AI-ul? Să ne întoarcem la cărți de mână? Nu. Prost ar fi.
Ce trebuie dezvoltat URGENT e un model cognitiv complementar. Adică un filtru care să stea între utilizator și informație și să-i spună: „Stai, frate, asta e o prostie, uite de ce.”

Un fel de gardian digital, dar nu unul cenzor, ci unul educativ. Să fie un algoritm specializat în a identifica sursele, a verifica faptele, a pune în context istoric și a semnala zonele gri.
Să fie ca un bibliotecar extrem de exigent, care nu-ți dă orice carte, ci doar pe cele care chiar merită citite.
Altfel, riscăm să ajungem într-o lume în care toată lumea vorbește, nimeni nu ascultă, iar adevărul e înlocuit de senzație.
Și când senzația e produsă în serie de un algoritm, iar analfabetismul e suveran, atunci da, vom fi îngropați.
Nu de AI, ci de propria noastră lene intelectuală, pe care AI-ul o va face doar mai vizibilă și mai eficientă.

Până una-alta, Ghiță ChatGPT e doar o oglindă. Dacă ne privim în ea și vedem un înțelept, e pentru că am citit.
Dacă vedem un bufon, e pentru că nu ne-am obosit să devenim altceva decât consumatori de informație ieftină. Harari spunea că poveștile ne unesc.
Așa e. Dar dacă povestea e scrisă de un analfabet și spusă de un robot, s-ar putea să ne trezim că ne unește o minciună. Și atunci, adio, neam românesc.

Rămâne doar Ghiță, singur, baleind un internet gol, încercând să înțeleagă de ce oamenii au dispărut.

Rembrandt picta din interior spre exterior. Fiecare strat de vopsea era o decizie morală, o urmă a oboselii, a doliului sau a speranței sale.
Autoportretele lui nu sunt doar „date vizuale”, ci mărturii ale unei conștiințe care se degradează fizic, dar se înalță spiritual.
Dacă îl întrebăm pe Elon Musk sau pe orice entuziast al tehnologiei, răspunsul tehnic va fi: „Da, AI-ul poate analiza texturile, clarobscurul și compoziția lui Rembrandt și poate genera o imagine care să păcălească 99% din populație.” Dar aici intervine capcana.
AI-ul (sau „furnica harnică”) pictează de la exterior spre exterior. El nu „înțelege” lumina lui Rembrandt; el doar știe că, statistic, în proximitatea unui nas de dimensiunea X, pixelii trebuie să aibă valoarea de luminozitate Y pentru a respecta stilul setului de date de antrenament.
Musk și alții vând AI-ul ca pe un „Dumnezeu digital”. Când publicul va realiza că este doar un procesator de probabilități foarte rapid, entuziasmul s-ar putea stinge, lăsând AI-ul acolo unde îi este locul: în laboratorul de electronică, în diagnoza medicală sau în sortarea datelor brute.

În final, s-ar putea ca AI-ul să nu dispară de tot, dar să „dispară” din centrul atenției noastre filozofice, devenind o utilitate banală, ca frigiderul.
Nu întrebăm frigiderul ce părere are despre nutriție, doar îi cerem să păstreze mâncarea rece.

sursa: FB

Notă: titlul îmi aparține, RZ