Există un curent de opinie bazat pe o imagine ideal-mistică proiectată de mentalul colectiv asupra unui pretins personaj iconic, Zelea Codreanu. El este prezentat ca personajul pozitiv, în antiteză cu celălalt personaj notoriu al Mișcării Legionare, Horia Sima, văzut ca golanul care a întinat idealurile nobile ale legionarismului.
În această cheie a antitezei, Mișcarea Legionară este curățată de vină, absolvită, căci ea, mișcarea și Căpitanul ei sunt nepătați, zburând în înaltul cerului perfect albastru, pur și curat, al românismului.
Doar Horia Sima, golanul, ar fi deturnat zborul și l-ar fi prăbușit în malurile infecte ale Dâmboviței. Acest procedeu al antitezei, care traversează, perfid, dar necesar, mentalul colectivelor frustrate (dacă-mi este permisă această licență, în care termenul „frustrat” nu are aici o conotație peiorativă), nu este o noutate.
Ceaușescu era un om remarcabil, iar ea — ea! EA! — Elena era o mizerabilă. Dacă nu era ea, comunismul ar fi propășit, ceea ce, prozaic spus, s-ar traduce prin faptul că am fi mâncat mai bine.
Apoi Lupeasca! Lupeasca! Lupeasca! Aproape că, dacă nu era ea, țara noastră ar fi avut o altă traiectorie, căci Carol al II-lea nu ar mai fi fost supus malversațiunilor ei și ale camarilei malefice.
Dar acest procedeu al antitezei, necesar pentru a prezerva validitatea unei ideologii sau a unui curent de opinie asupra cărora planează grave vicii de moralitate, nu se aplică doar persoanelor, ci și maselor. Evreii erau de vină pentru brava națiune germană! Latinii „bruni” din Europa ar fi fost de vină pentru denaturarea rasei pure germane!
Mai recent, bătrânii sunt de vină pentru suprapopularea planetei și pentru toate inconvenientele invocate de tefelei cu reflexe fascistoide. Și exemplele pot continua.
În definitiv, acest procedeu al antitezei salvatoare nu este decât un refugiu șubred al propriilor neîmpliniri ancestrale, un fals panaceu, o minciună, o formă de evaziune, o supunere în fața unui destin privit ca fatalitate, iar nu ca rezultat al propriilor noastre limitări.
Căci noi ne credem purtătorii unor idealuri care nu se împlinesc, însă nu din cauza noastră, ci din cauza celor care, subiecți negativi ai antitezei, denaturează idealurile mistificate.
Evident că nu am nici căderea și nici nu este locul să fac aici o biografie a lui Codreanu. Și nici nu mi-am propus să fac o critică sistematică a ideologiei fascist-legionare. Voi aminti sumar doar câteva fapte, căci contra factum non est argumentum.
Codreanu este cel care a inaugurat ceva ce, până la el, era complet necunoscut societății românești: asasinatul politic programatic. El însuși, la scurt timp după apariția în viața publică, a întocmit primele liste ale morții. La instrucțiunile lui au fost uciși oponenți, printre care I.G. Duca sau Mihai Stelescu, fostul său asociat, a cărui singură vină era că îndrăznise să-l critice.
În 1936, în cadrul unui congres de tineret de la Târgu Mureș, Codreanu a fost de acord cu formarea unei trupe permanente a morții, care și-a arătat imediat „eficiența”. A fost măcel.
Apoi, el însuși l-a împușcat pe prefectul Poliției din Iași, iar la proces s-a apărat invocând legitima apărare întemeiată pe fapte din trecut ale prefectului, nu pe necesitatea de a se apăra în momentul uciderii. La proces, membrii juriului care l-au achitat s-au prezentat purtând însemnele Legiunii și svastici.
În anii ’20, în timpul studenției, a înființat o asociație studențească ce milita agresiv pentru introducerea cotelor de evrei în universități. Dat afară din universitate, s-a refugiat în Germania, de unde a preluat cultul lui Hitler și al fascismului lui Mussolini. Întors în țară, a pus bazele Legiunii, pretinzând că Arhanghelul Mihail i s-a arătat.A fost un mistic impostor, un teoretician și practician al cultului morții voluntare pentru „mântuirea” neamului românesc — element central al unui „naționalism thanatic”, combinat cu fascinația pentru violență și sacrificiu de sine, acceptate doar dacă sunt comise pentru binele cauzei și ulterior ispășite.
Legionarii implicați în acte violente sau criminale se predau adesea pentru a fi arestați, iar violența era percepută ca un pas necesar într-o lume care aștepta a doua venire a lui Hristos.
Cu timpul, Legiunea a dezvoltat o doctrină în jurul unui cult al celor căzuți, mergând până la a susține că morții continuă să facă parte dintr-o comunitate națională perpetuă.
Delir total.
Și nu, Horia Sima nu este personajul principal, ci Codreanu, care este însăși Legiunea — atât teoreticianul, cât și brațul ei armat. Codreanu a fost un exponent al teoriei liderului carismatic a lui Weber, conform căreia este suficientă carisma pentru a deveni lider.
El a știut să exploateze, până la grotesc, una dintre vulnerabilitățile societății românești: stima de sine scăzută.
Această stimă de sine scăzută, combinată cu reflexul de a da vina întotdeauna pe alții, este periculoasă pentru că te lasă vulnerabil în fața șarlataniei — acea formă de șarlatanie carismatică, cu pretenții intelectualiste, capabilă să seducă inclusiv minți luminate. Cioran și Eliade au căzut în această capcană, iar acest fapt este cu atât mai problematic cu cât oferă posterității un alibi comod.
Astăzi, susținătorii Legiunii folosesc acest alibi, invocând numele celor doi mari gânditori, ignorând că și geniile pot greși.
Un observator atent pătrunde însă esența lucrurilor, oricât s-ar încerca mascarea ei prin argumente pseudo-înalte și, în fond, găunoase. În realitate, ne ascundem în doctrine convenabile, în care ne refulăm neîmpăcarea cu propria condiție.
În locul acestei evaziuni, prefer resemnarea lucidă.
Este mai puțin periculoasă și, tocmai de aceea, mai productivă.
sursa: SoM FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu