M. Antonioni — Blowup (1966)

Blowup este unul dintre filmele mele favorite. În 2012 i-am făcut un rewiew. Azi l-am refăcut integral. Dar am de gând să revăd filmul. Nimeni ne se poate scălda de două ori în apa aceluiași film. Zicea filozoful. Nici eu nu voi putea vedea de două ori același film. Spre deosebire de râu, de apa lui, filmul este același. Dar, precum filozoful, eu nu mai sunt același. E de bine? E de rău?

Context

În 1966, când Londra vibra sub febra modei, a fotografiei, a muzicii și a iluziei libertății absolute, Michelangelo Antonioni decide să filmeze exact în inima acestei agitații. Nu ca turist. Ci ca anatomopatolog.
Despre ce este vorba în film? Despre un fotograf la modă, în agitata Londră a anilor ‘60, care fără de ştire imortalizează pe peliculă fotografică o crimă… sau poate nu. Cam asta este tot. Simplu. Și complet înșelător.
Eroul lui Antonioni, trezit numai prin întâmplare din viaţa sa stilish (presărată cu sex ocazional, bani şi multă dorinţă de a poseda ceva nelămuit încă) descoperă printr-o magistrală scenă a măririi imaginilor fotografice că ceea ce credea a fi imaginea unei tinere şi atrăgătoare femei şi a partenerului său mai în vîrstă este de fapt imortalizarea unei crime.
Filmul pleacă, indirect, dintr-o nuvelă a lui Julio Cortázar. Dar Antonioni mută accentul: nu povestea contează. Ci privirea. Și fisura din interiorul ei.

Conținut (fără spoiler, dar cu neliniște)

Thomas, eroul principal (bazat în portretul realizat pe fotograful în vogă David Bailey), este un fotograf aflat în vârful carierei sale de fotograf de modă. Străbate Londra în Rolls Royce-ul său decapotabil, dispune de gadgeturile vremii, telefon prin radio la bordul mașinii. Se mișcă cu lejeritatea unui tânăr contemporan cu The Beatles, care ia viața așa cum este, trăind-o cu tensiune și brutalitate.

Așa procedează și cu zeitele anorexice care îi pozează. Într-o ședință foto cu modelul Veruschka el înjură, șoptește porcării, o încalecă precum un amant în timp ce ea simulează pasiunea pentru ca imediat să se oprească și să se îndepărteze când filmul s-a terminat. Totul pentru bani.
Pentru artă însă, pentru un album la care tocmai lucrează, el folosește pelicula alb-negru și surprinde imagini ale bătrânilor dintr-un azil de noapte. Ori merge într-un parc liniștit să fotografieze porumbei. Sau un cuplu sărutându-se în fugă la distanță.
Și aici începe fisura.
Femeia din cuplu observă că este fotografiată. Îl urmărește. Îi cere filmul. Thomas o refuză. Developarea însă îi schimbă viața. Într-una dintre poziții, cadrul pare să cuprindă și un cadavru.
Sau poate doar un joc de umbre.
În maniera proprie a lui Antonioni, care amestecă moda, bogăția, faima și puterea, regizorul decide să nu liniștească maladia existențialistă de care suferă eroul și să lase nerezolvat misterul tocmai pentru a vorbi mai pe înțeles despre neputința de a evada din înstrăinarea emoțională și spirituală a omului modern.
Spun fotografiile adevărul? Sau realitatea revelată nu este altceva decât o iluzie a ochiului, o înșelătoare focalizare mentală?
Antonioni nu ne spune.
Și tocmai asta doare.

Regie și producție

Antonioni nu a ezitat să machieze Londra pentru Blowup. Mărturisea: „am pictat copaci, străzi, case… am schimbat o mică parte a Londrei pentru a o face mai Londra decât Londra”. Sub pensula decoratorilor săi iarba a devenit mai verde, cabinele telefonice mai roșii.
Intenția? Să arate puterea pe care artistul o are asupra realității. Dar și limitele acestei puteri.
Scena măririi fotografiilor este un tur de forță. Aproape zece minute fără coloană sonoră consistentă. Thomas lărgește iar și iar instantaneele, le aranjează pe peretele alb al studioului și încearcă să descifreze un sens. Devine regizorul propriului său film. Montează realitatea. Creează suspans. Construiește un adevăr.
Și totuși, imaginea se degradează pe măsură ce este mărită. Devine granulație. Puncte. Absență.
Cu cât vezi mai mult, cu atât înțelegi mai puțin.
O ironie care ar trebui predată în școlile de jurnalism.

4. Performanțele actorilor

David Hemmings îl construiește pe Thomas cu o combinație de cinism, vitalitate și gol interior. Nu joacă dramatismul. Joacă plictiseala. Și tocmai de aceea e credibil. Când începe să fie tulburat, nu devine patetic. Devine mai tăcut.
Vanessa Redgrave este misterioasa femeie din parc. Frumoasă, neliniștitoare, aproape abstractă. Nu știm ce știe. Nu știm ce vrea. Și nici Thomas nu știe.
Apar și The Yardbirds, cu Jeff Beck și Eric Clapton. Scena durează trei minute. Pentru un adolescent venit pentru concert, ar putea fi o dezamăgire.
Pentru film, este o altă piesă din puzzle-ul alienării.

5. Două scene simbolice

Scena „blow-up”
Thomas lărgește imaginile. Din nou. Și din nou. Pe peretele alb, fotografiile devin o poveste. O mână. Un posibil pistol. Un corp în iarbă.
Antonioni îi oferă lui Thomas puterea demiurgică a regizorului. Dar puterea aceasta este iluzorie. Fiecare mărire aduce mai mult zgomot vizual, mai multă ambiguitate.
Adevărul nu este în imagine. Este în dorința noastră de a-l găsi.
Și asta spune mult despre epoca media care avea să vină.

Scena finală – mimii
Finalul, cu partida de tenis mimată, este de un lirism aproape dureros. Mingea nu există. Rachetele nu există. Sunetul, la un moment dat, există.
Thomas privește. Apoi acceptă convenția. Ridică mingea invizibilă și o aruncă înapoi în joc.
În acel moment, filmul spune tot. Realitatea este un contract. O înțelegere colectivă. Dacă acceptăm ficțiunea, ea devine realitate.
Aflat în mijlocul câmpului, Thomas dispare, asemenea Annei din L’Avventura.
A vedea înseamnă a nu crede.
Sau, mai crud: a vedea nu garantează nimic.

Concluzie

Am ajuns să văd (eram în al doilea an de facultate) Blowup poate pentru o scenă rock. Pentru The Yardbirds. Pentru Beck și Clapton. Și am plecat cu altceva.
Am revenit asupra filmului de câteva ori. Și de fiecare dată apar alte detalii. Alte fisuri. Alte întrebări.
Blowup nu este un thriller. Nu este un film polițist. Este o meditație despre imagine, despre percepție, despre singurătatea modernă. Despre imposibilitatea de a atinge realul fără a-l altera.
O bijuterie filmografică. Rece. Elegantă. Neliniștitoare.
Și extrem de actuală într-o lume în care mărim imagini la infinit și tot nu vedem nimic.