Există albume care te-au prins de guler la 17 ani și nu ți-au mai dat drumul nici la 60.
Pentru mine, Cantafabule e din categoria asta. L-am ascultat prima oară în clasa a XI-a (îl împrumutasem de la Biblioteca „Astra”, unde făceam practică) la recomandarea unei colege de clasă. Apoi l-am fredonat, de unul singur sau împreună cu colegii sau amicii, de ori de câte ori ne simțeam tineri și liberi (da, chiar și pe atunci!)
Îl știu aproape pe de rost. Îl cânt și acum, când și când, de unul singur; sau pe coridoarele școlii. Și nu, nu mi-e rușine. Dacă tot îmbătrânim, măcar să îmbătrânim cu demnitate sonoră.
Pentru generația noastră, care a prins Phoenix „în direct”, albumul ăsta nu e doar muzică. E inițiere. E mitologie românească trecută prin amplificator. E evadare într-o vreme în care evadările erau atent supravegheate.
Pentru cei mai tineri: nu e un artefact prăfuit. E un experiment care încă respiră. Dacă aveți răbdare două ore fără să verificați telefonul din 3 în 3 minute, s-ar putea să descoperiți ceva care nu seamănă cu nimic din playlist-ul vostru algoritmic.
Contextul
- România comunistă. Rockul nu era interzis oficial, dar nici încurajat. Iar Phoenix a făcut ceva aproape neverosimil: a adus bestiarul medieval românesc în rock progresiv, cu instrumente tradiționale, cu texte arhaizante, cu un concept unitar.
Un album dublu. Ambițios. Cult.
Și da, cult în sensul bun, nu în sensul de „doar trei oameni îl înțeleg”.
În 1975, să scoți un album conceptual, construit pe bestiarul medieval, pe mituri, simboluri și arhaisme, în România comunistă, nu era doar un gest artistic. Era o formă de inteligență culturală.
Phoenix nu a făcut un simplu LP. A construit un univers.
Fiecare piesă este o creatură.
Fiecare text, o poveste cu două niveluri.
Fiecare orchestrare, o punte între folclor, rock progresiv și ceva ce pe atunci nici nu știam cum să numim.
Astăzi îi spunem „world music”.
Atunci îi spuneam „wow, ai auzit ce-au făcut ăștia?”.
Discul 1 – Fața A
1. Invocație
Un portal. Nu e doar intro, e chemare. Atmosferă ritualică. Te scoate din blocul gri și te aruncă într-o pădure cu duhuri. Dacă nu intri în stare aici, n-ai cum să înțelegi restul.
2. Norocul inorogului
Mit, puritate, destin. Chitările și ritmul creează o tensiune elegantă. E una dintre piesele care arată cât de bine știau să îmbine folclorul cu progresivul occidental. Prima dată cân am luat contact cu franceza medievală.
3. Scara scarabeului
Aici începe joaca serioasă. Ritmuri mai complexe, o energie aproape hipnotică. Scarabeul devine simbol al transformării. Noi, adolescenții de atunci, habar n-aveam de toate simbolurile. Dar simțeam că e ceva mare acolo.
Discul 1 – Fața B
4. Delfinul, dulce dulful nostru
O piesă luminoasă, cu un lirism aproape tandru. Phoenix știa să fie și delicat, nu doar mitic și războinic.
5. Uciderea balaurului
Explozie. Conflict. Tensiune dramatică. Aici rockul mușcă. E una dintre piesele pe care le asculți tare. Foarte tare. Balaurii nu se ucid în șoaptă. Aici simți forța. Ritm mai apăsat, energie aproape tribală.
Balaurul nu e doar o creatură fantastică. E forța brută, amenințarea, poate chiar sistemul.
Structura piesei e solidă, cu accente dramatice clare. Live, avea un impact devastator.
Pentru generația noastră, era o descărcare.
6. Știma casei
Atmosferă misterioasă, aproape teatrală. Duhul casei devine personaj. Pentru generația noastră, crescută între blocuri identice, ideea că o casă are duh era aproape subversivă.
7. Pasărea calandrinon
Magie pură. Sonor, e una dintre cele mai rafinate piese de pe album. Mitul e tratat cu seriozitate, dar și cu o finețe muzicală care arată maturitatea trupei. Mai lirică. Mai visătoare.
Are un aer de baladă medievală reinterpretată prin rock progresiv.
Instrumentele tradiționale ies în față. Atmosfera e aproape pastorală, dar nu dulceagă. E melancolică.
E una dintre piesele care îți arată cât de cultivat era proiectul
Discul 2 – Fața A
8. Filip și cerbul
Baladă. Poveste. Dialog. E piesa care arată că Phoenix nu doar cântă mituri, ci le dramatizează. Te vezi în poveste. Nu ânțelegeam mare lucru din poveste, atunci. Dar am crescut…
9. Vasiliscul și Aspida
Sună periculos încă din titlu. Ritm alert, tensiune continuă. Creaturile fantastice devin aproape palpabile. Atmosferă misterioasă, aproape ritualică. Instrumentația are o tensiune care te prinde imediat.
Nu e o piesă care „place” ușor. E o piesă care te introduce într-un univers.
Pentru noi, la prima audiție, a fost șoc. Pentru cineva tânăr azi, poate părea cinematografică. Și chiar este. Phoenix nu începe cu ceva comod. Începe cu mit.
10. Sirena
Seductivă, fluidă, cu o linie melodică memorabilă. Una dintre piesele care pot prinde și publicul tânăr de azi. Are acel ceva cinematic.
11. Pasărea Roc…k and Roll
Joc de cuvinte. Energie. Autoironie. Phoenix își permite să zâmbească în interiorul propriului concept grandios. Și tocmai asta îi face mari. Explozivă. Directă.
E poate cea mai accesibilă piesă de pe album.
Are energie, are refren memorabil, are forță.
Pentru mulți tineri care descoperă azi „Cantafobule”, asta e poarta de intrare.
Pentru noi, era dovada că se poate face rock adevărat și aici, nu doar „acolo”.
Discul 2 – Fața B
12. Cîntic-lu a cucuveauă-liei
Arhaismul dus la extrem. Sonor, aproape ritualic. Nu e piesă de fundal. E piesă de ascultat în liniște. Sunet întunecat. Tensiune subtilă.
Cucuveaua e semn, presimțire, destin.
Construcția muzicală creează un spațiu aproape nocturn.
E genul de piesă care, ascultată pe vinil, noaptea, avea altă greutate. Nu era muzică de fundal. Era experiență.
13. Zoomahia
Final apoteotic. Bestiar complet. Forță colectivă. E piesa care închide cercul și te lasă cu senzația că ai participat la ceva.
14. Phoenix
Manifest. Auto-definire. Pasărea care renaște. Metafora e evidentă, dar funcționează perfect. Și funcționează și azi. Piesa care dă sens numelui. Pasărea care arde și renaște.
Nu cred că au ales mitul întâmplător.
Melodia are o noblețe aparte. Linia melodică e mai luminoasă. E o afirmație. Un manifest subtil: putem arde, dar nu dispărem.
Și da, când o cânt și acum, o fac cu un soi de mândrie liniștită.
Pentru generația noastră
Noi am crescut cu albumul ăsta. Dacă ai trăit acei ani, „Cantafabule” nu este nostalgie ieftină. Este o întoarcere la o stare de intensitate.
L-am ascultat pe pick-up, cu zgomot de ac. L-am discutat. L-am fredonat. L-am urlat, eu și colegii de liceu, în plantațiile de hamei de lângă Sibiu; și, mai târziu, eu și coșegii de facultă, în via de la Murfatlar, sau cea de la Panciu: cadrele didactice ne ascultau, știau că noi cântăm ceva „subversiv” dar ne lăsau în pace. Eram tineri și nesăbuiți. L-am purtat în noi. Nu era doar muzică. Era aerul libertății și respirație culturală.
Și poate că, într-o lume în care totul se consumă rapid, e bine să ne întoarcem la un album care cere timp. Care cere atenție. Care cere suflet. Albumul ăsta a fost libertate în formă sonoră.
Și nu, nu exagerez. Noi chiar trăiam prin muzica asta.
Pentru cei tineri
Dacă ai sub 30 de ani și ai ajuns până aici, probabil te întrebi de ce atâta pasiune pentru un disc din 1975.
Pentru că e autentic.
Nu a fost construit pentru algoritmi.
Nu a fost gândit pentru streaming.
Nu a urmărit trenduri.
A fost făcut cu risc. Cu cultură. Cu ambiție.
Ascultă-l cap-coadă. Nu în fundal. Nu ca zgomot ambiental. Ia-l ca pe o poveste. Vei descoperi un tip de libertate artistică pe care o întâlnești rar, inclusiv azi.
Nu e nevoie să îți placă tot.
Nu e nevoie să înțelegi toate simbolurile.
Dar dacă vrei să ști cum sună un moment în care rockul românesc a avut ambiția să fie universal și, în același timp, profund local, pune-ți albumul cap-coadă. Fără shuffle. Fără grabă.
S-ar putea să descoperi că miturile nu sunt prăfuite. Sunt vii.
Iar dacă un om trecut de 60 încă mai cântă bucăți din el, poate că nu e doar nostalgie. Poate e dovada că unele lucruri chiar rezistă.
Și, între noi fie vorba, e reconfortant să știi că tinerețea ta încă are coloană sonoră.
Invocație
Vouă, celor din hronici, pecetii şi herburi,
fiarelor nepăscătoare de ierburi,
nepăsătoare de carne de fiară, neumbrite de nour,
nearse de soare: Pajură, Bour, cu schiptru şi tiară,
Mă rog, să vă iviţi!
Să vă iviţi!
Pre voi, fiare heralde: alde Pardosu’, alde
Irog-inorogu’, vă rog,
Să vă iviţi!
Să vă iviţi!
Fiarelor de bună şi de rea priinţă,
pe cari vânătorul dac-o să le prindză,
N-o să mi-se-aleagă cu pleavă şi abure,
cu niscai sfarog: Fiarelor din fabule,
Din eticeşti şi de zăbavă cărţi,
mă rog,
Să se ivească!
Să se ivească!
Vouă, cinstitelor, ţie, sperjure,
şarpe sân-pomului jur-împrejure,
Fiarelor omului semiasemine: alde Sirenei,
Celui Chentaur cu gură de aur, ca a Hrisostomului,
Mă rog,
Să se ivească!
Să se ivească!
Fiare cuminţi, cu-o mie de dinţi,
cu coadă de peşte, cu gheare la deşte,
cu unghie de ţap, cu cap, făr-de-cap,
cu blana ca sfecla, cu ochii ca stecla,
cu ochii de vâlc, fiare cu tâlc,
cu duhori suave, fiare filozoafe…
Ave!
…A psevdofiarelor cânt viaţa-neviaţa
care nu se trece ca topită gheaţa,
nu se risipeşte în văzduh ca ceaţa,
nice nu se rumpe ca subţire aţa,
au se ovileşte ca bătrână faţa;
căci de zboară-mi zboară altfel decât raţa,
se ivesc pe lume nu din ou ca raţa,
nici nu-mi pasc fâneaţa-n toată dimineaţa,
ci-şi păstrează pururi harul şi verdeaţa,
taina şi dulceaţa,
fiindcă nici viaţă nu le e viaţa!
Eu vă cânt şi vă descânt,
vă invoc şi vă evoc,
de noroc, de nenoroc,
Vasilisc şi Inorog,
Aspidă şi Zgripţor-Roc.
Eu vă agrăiesc, vă isc,
Inorog şi Vasilisc,
frate Dulf cu ochi de sulf,
dimpreună cu Adelfă,
soru-ta, eu v-aduc jertfă.
Şi tot eu îi ţin ison,
Păsării Calandrinon,
Păsării de da sau ba,
ca şi ţie, dumneata,
Scarabee, scara mea…
Eu vă cânt,
eu vă trec pragul,
eu vă strig la ceasul fix
şi tot eu vă uit de dragul
împăratului Finics!
Fie să renască numai cel ce har
Are de-a renaşte, curăţit prin jar,
Din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum,
Astăzi, ca şi mâine, pururi şi acum.
Muzica: Nicolae Covaci
Versuri: Șerban Foarță, Andrei Ujică
Recită: Florian Pittiș
Radu Zlati 
Lasă un comentariu