Alianţa de Centru Dreapta (ACD) continuă să se afle în atenţia lumii politice. PDL foloseşte noua construcţie pentru a lovi în PNL, conducerea liberalilor visează deja la o mare familie a opoziţiei unite, social-democraţii privesc cu destul scepticism colaborarea, după ce le-a fost furat aliatul, dar trebuie să înghită găluşca. A fost însă o mişcare necesară?
Este greu de cântărit dacă argumentele pro sunt mai puternice decât cele împotrivă. Atât lăudătorii iniţiativei, cât şi criticii ei au partea lor de dreptate. Dar, pe de altă parte, aceasta era o evoluţie normală a lucrurilor. Dincolo de privirea superficială vizavi de doctrinele diferite ale celor două partide – uitându-se că asta nu contează încă într-o Românie total atipică politic -, stabilirea unei colaborări strânse între PNL şi PC este absolut logică şi necesară. Şi asta pentru că scena politică românească are nevoie de o forţă care să susţină capitalul naţional.
Nu aportul mediatic al PC este esenţial dacă vorbim despre ACD, ci faptul că după căderea lui Călin Popescu Tăriceanu şi a guvernului său minoritar s-a făcut totul pentru ca statul băsescian să distrugă exact componenta fără de care nu poate exista o Românie prosperă. Marii afacerişti autohtoni ce ofereau locuri de muncă unei părţi însemnate a comunităţii în care îşi derulau businessul au fost prigoniţi şi obligaţi să rămână în aşteptare. Micii întreprinzători care reuşiseră să îşi construiască firme mai mult sau mai puţin prospere, dar răspunzând nevoilor pieţii au fost distruşi. Nimeni nu i-a putut apăra în faţa valului de ură revărsat de un partid – să-l numim clar, PDL – incapabil să îşi îndestuleze clientela respectând regulile unei economii reale. Pentru că, introducând impozitul unic, încurajând intrarea în legalitate, exact asta a făcut Tăriceanu: a stimulat ieşirea din zona gri a multor afaceri şi le-a dat speranţe românilor că pot deveni investitori.
De partea cealaltă însă se afla ultimul bastion al FSN: Traian Băsescu şi partidul pe care i l-a furat lui Petre Roman. Reguli noi? Nu puteau accepta, indiferent că erau europene. Surprinzător, mai bine s-a adaptat moştenitorul de drept al Frontului, PSD. Oculta social-democrată şi-a dat seama că nu există altă soluţie pentru România europeană şi a susţinut un guvern aflat în conflict deschis cu dinozaurul fesenist numit Traian Băsescu.
Probabil că nu a fost deloc uşor pentru PSD să accepte realitatea. Dar reprezentanţii capitalului naţional din tabăra social-democrată şi-au dat seama că trebuie ruptă pisica. Şi, decât să o facă ei, cu mâna lor, riscând acuzaţii că şi-au văzut doar propriile interese, au preferat să îl sprijine discret pe Tăriceanu. Nimic nou sub soare. Liderul liberal făcea doar să adapteze un sistem american. Intrarea în legalitate a celor care au acumulat bani, indiferent prin ce mijloace, devenea un motor pentru ţară. Un motor de care România avea nevoie.
Acum, acelaşi capital naţional pe care îl urăşte atât de mult Traian Băsescu încearcă să se regrupeze. Alianţa PSD+PC însă nu îi putea inspira încredere. Să fim serioşi! Un partid de stânga nu este chiar pe placul oamenilor de afaceri, pentru care cămaşa este mai aproape de corp decât sacoul naţional. Ei gândesc pragmatic: dacă eu nu câştig, nu îi pot ajuta pe ceilalţi. Iar cum despre o lege a sponsorizării logică, de tip american, nici nu poate fi vorba în România, opţiunea lor nu se poate îndrepta spre social-democraţie. Dai mai mulţi bani la stat – dar pentru ce? Şi, mai ales, ce rost are să faci asta dacă tu nu ai un mijloc de penalizare a acestei entităţi numită stat, în cazul în care din banii tăi se înfruptă un boc?! În plus, a existat mereu, peste tot, o simbioză între capitalul naţional şi firmele internaţionale. Acestora din urmă le-a venit mult mai usor să intre pe o piaţă folosind o structură deja construită şi dezvoltând-o. Iar tocmai acesta este rolul întreprinzătorilor autohtoni – să pipăie piaţa şi să dezvolte pe un segment.
Aşadar, capitalul naţional este marele liant dintre PNL şi PC. Şi chiar legătura celor două partide din ACD cu PSD. Iar dacă acest lucru se va conştientiza, este posibil ca dezastrul numit regimul băsescian să fie răsturnat. Nu persoana Traian Băsescu interesează acum, ci pârghiile pe care le are la dispoziţie. În primul rând, conducerea executivă a ţării, care se bazează pe clientela de partid. În al doilea rând, serviciile. Ei bine, ele, care l-au susţinut pe actualul locatar de la Cotroceni au, acum, cea mai mare problemă. Sunt apărătorii României, iar ţara este în primejdie. Capitalul naţional este ultima resursă pe care se pot baza. Din haos se poate câştiga pentru moment, desigur, dar dacă facem lista susţinătorilor preşedintelui pe care acesta i-a trădat, ne dăm seama ce se poate întâmpla şi cu serviciile secrete. În grandomania lui, Traian Băsescu nu va ezita să le pună la zid pentru a-şi apăra camarila. Şi inevitabil va urma reacţia. Dar dacă nu există o opoziţie bine definită, ce poţi să faci?!
Să ne mai amintim un amănunt: înainte de moţiunea de cenzură cea „mare”, de pe 27 octombrie 2010, partidele de opoziţie erau extrem de încrezătoare în succes. Dar nu s-a întâmplat deloc aşa. Fiecare vorbise cu parlamentari din barca puterii. Însă evaluarea făcută de cei care urmau să dezerteze a fost corectă. De ce să vină ei la uniunea PSD+PC, de vreme ce mulţi plecaseră chiar din tabăra social-democrată din varii motive, inclusiv cele legate de atmosfera din rândul PSD sau de greaua moştenire pe care partidul respectiv trebuie încă să o facă uitată cu fapte, nu cu vorbe?! Au preferat liniştea.
Acum, lucrurile stau altfel, iar paradoxal, conservatorii sunt motorul, nu liberalii. Sunt mult mai pragmatici. Cât timp erau lângă social-democraţi, aveau o problemă: oricât s-ar fi chinuit să îi convingă pe parlamentarii conştienţi de dezastru că este cazul să schimbe tabăra, aveau probleme – nimeni nu credea într-un viitor politic alături de un partid care striveşte PC. În plus, realitatea este că parlamentari de stânga nu prea mai există dincolo de PSD, şi chiar acolo este problematic să îi găseşti. Cine a ajuns în forul legislativ a devenit deja, prin diverse mijloace, un om de afaceri. Evident, mai apropiat de liberali, decât de cei care – teoretic măcar – susţin masa salarială. Le este mult mai uşor celor de la PC, acum, să negocieze transferuri de marcă. Barca de centru-dreapta le permite multor parlamentari vânduţi puterii să îşi regăsească propriul drum. Şi să se salveze de la cădere.
Se grăbesc, aşadar, criticii care consideră că formarea Alianţei de Centru-Dreapta s-a bazat doar pe dorinţa lui Crin Antonescu de a se vedea pe micul ecran. Departe de a fi apărători ai liderului liberal, am prezentat câteva argumente pentru a justifica necesitatea acestei apropieri. Iar alianţa cu PSD în favoarea României este de asemenea inevitabilă.
Nu ştim dacă acestea au fost motivele preşedintelui PNL. Ne-ar plăcea să credem că a privit atât de departe. Din păcate, el pierde un atu important în faţa populaţiei, bătând palma cu social-democraţii: pe Călin Popescu Tăriceanu ca posibil prim-ministru. Dar suntem convinşi că fostul premier era ultimul la care se gândea Crin Antonescu pentru acel post. Rămâne de văzut ce va avea de spus capitalul naţional. Dacă îşi va găsi un reprezentant pe tricoul căruia să scrie România şi care să ştie să gestioneze atât ambiţiile externe, cât şi să capaciteze dorinţa întreprinzătorilor autohtoni de a prospera legal. Aici se joacă totul.
Sursa: http://www.paginapolitica.ro/editorialul-de-joi.html
Radu Zlati 
Comentarii recente