Promovarea tinerilor în politică este un fel de marotă a ultimilor 20 de ani. Dacă în anii ’90, cel puţin în zona liberală, ea îşi avea raţionalitatea ei (să ne aducem aminte de disidenţa „aripii tinere” a PNL), treptat, acest deziderat s-a transformat într-un fel de lozincă, cu un conţinut ambiguu, dar care sună bine. Şi pentru publicul larg şi pentru viaţa internă a partidelor, unde tinerii sunt astfel încurajaţi să activeze, în speranţa că meritele lor vor fi recunoscute.
Ei bine, la cum arată politica noastră de astăzi, o întrebare legitimă este ce şanse are un tânăr de 18 ani, un proaspăt absolvent de facultate, intrat într-un partid ori un tânăr oarecare să însemne ceva sau să urce în ierarhia politică. Sau, mai degrabă, întrebarea potrivită ar fi care este profilul tinerilor cu şanse de succes în politica de astăzi. Pentru că, pe o serie dintre ei îi vedem în funcţii de conducere, de decizie în stat sau în partidele politice.
Răspunsul meu nu cred că o să-i bucure pe mulţi.
În primul rând, tema este oarecum denaturată. Da, sigur, tinereţea poate însemna şi de cele mai multe ori înseamnă un plus de energie, de entuziasm, dinamism şi îndrăzneală. Un plus de creativitate şi de impuls la acţiune. Pentru un om tânăr, încă n-a apărut uzura, resemnarea, scepticismul la care conduc anii consumaţi în politica dâmboviţeană. Dar, tinereţea nu e neapărat o virtute în sine. Dacă ea înseamnă o lipsă de experienţă pe care o suplineşte copierea unor modele false, dacă ea este asociată dorinţei de parvenire rapidă, atunci n-am făcut nimic. Pervertirea morală nu ţine cont de vârstă, aşa cum caracterul îl ai sau nu îl ai, indiferent că ai 18 sau 80 de ani.
Eventuala schimbare profundă în politica românească nu vine de la tineri dacă ei perpetuează aceleaşi practici şi atitudini care au ţinut spaţiul public autohton într-un fel de cerc vicios. Ea poate veni însă de la cei care au un alt profil, un sistem de valori şi convingeri şi, mai ales, care au curajul de a se bate pentru ele şi de a genera o masă critică. Iar asta nu ţine de vârstă.
Aici intervine o altă problemă. Sistemul în sine este descurajant. Deşi în grade diferite, partidele au o doză de rezistenţă internă, de inerţie şi tendinţa spre autoconservare. Aşa că opţiunile sunt limitate, iar cea mai facilă este adaptarea la sistem. Care poate asigura un loc călduţ, dar creează dependenţe, inhibă libertatea de mişcare şi de construcţie şi mai ales condamnă la mediocritate. Supunerea (şi nu loialitatea care este cu totul altceva şi este rară, la rândul ei) va fi într-o zi răsplătită.
Pentru un tânăr poate suna tentant. Iar profilul tânărului „adaptat” îşi găseşte locul în politica de azi. Acesta este, din păcate, modelul pe care l-a încurajat politica românească, mai ales în ultimii ani: al „ţuţărului”, al caracterelor alunecoase, al şmecheriei orientate, al cinismului confundat cu pragmatismul, al non-valorii, al micului combinagiu, al tupeului nelimitat. E suficient să ne uităm la cel mai înalt nivel în stat. Şi nu numai.
Sigur, nu sunt toţi la fel. Speranţa vine tocmai din faptul că nu sunt toţi la fel, deşi deocamdată cam acest contra-model este cel predominant. Proliferarea lui nu va conduce decât la degradarea accentuată a clasei politice şi implicit a societăţii în ansamblu.
Cealaltă opţiune este ieşirea din tipare, încercarea de a mişca altfel lucrurile. Ceea ce presupune o bătălie surdă, de uzură, consumatoare de energie şi resurse intelectuale. Pentru că realmente trebuie să ai astfel de resurse ca să dai această luptă. Sunt tineri care o duc până la un anumit punct şi apoi renunţă. Sistemul îi elimină sau se auto-elimină, într-un fel justificat, în alt fel regretabil.
Sunt însă alţii care au determinarea s-o ducă până la capăt. Pentru că cine sunt ei, nu e dat de vreo funcţie vremelnică, de vreo poziţie administrativă, de apartenenţa la cercul de prieteni al vreunui „şmecher” sau de simboluri exterioare ale puterii. Sunt oameni, tineri sau mai puţin tineri, cărora n-ai ce să le ei, pentru că se bat cu alte arme, care depind numai de ei – cu idei, exprimate şi argumentate, cu convingeri, cu un anumit tip de atitudine şi determinare. Sigur, sistemul şi apărătorii lui vor încerca tot felul de meschinării, de tactici mărunte, pentru a-i face să renunţe, fără a pricepe că de data asta jocul se dă într-o ligă superioară.
Deci, ca să revin la întrebarea iniţială, şanse pentru tineri sunt. Dar contează foarte mult cine şi cum sunt aceşti tineri. Şi mai ales ce vor să facă, de fapt, cu această şansă…
sursa: Iulia Huiu
Radu Zlati 
nu prea are sanse… nici la 18 si nici la 24 de ani.
Ii trebuie cel putin 10 ani de pupat in fund un baron local/national pentru ca acesta, mai curat si mai uscat, sa il propulseze inspre marea politica… adica inspre forurile nationale de decizie ale partidului si/sau eventual inspre Parlament.
Dar atunci cand se va realiza acest lucru tanarul nsotru poate ca va fi fost avand inca varsta (adica sub 35 de ani) tineretii, dar va avea totodata si toate cusururile batranetii… inclusiv o limba matasoasa si o coloana vertebrala mladioasa.
Ma uit la multe dintre produsele tinere ale politicii romanesti si ma cutremur.
Evident, toti tinerii liberali care vor citi aceste randuri pot sa considere ca ei sunt exceptia care confirma regula!
ApreciazăApreciază