Dacă Traian Băsescu a vrut să revină în forţă în prim-planul vieţii româneşti, ei bine, a reuşit. Nici măcar Bianca Drăguşanu nu ar fi rezistat în faţa unui preşedinte decis să îşi recapete statutul de şef suprem, care se bucură de cea mai intensă mediatizare. Dar, în ciuda speculaţiilor, marea agitaţie din ultima vreme a liderului de la Cotroceni nu s-a soldat cu nimic spectaculos. Doar cu o nouă filă din dosarul răzbunărilor meschine.
Nu, nu a fost vorba despre punerea la punct a lucrurilor în privinţa şpăgilor luate la vamă. Dimpotrivă, subiectul a fost îngropat, sau mai precis deviat într-o zonă în care cuvântul de ordine este derizoriul: spre sindicate. Bani pentru partid, corupţie politică – dădea de înţeles iniţial Traian Băsescu? Nici vorbă, a înţeles greşit poporul minţit cu televizorul. Vinovaţi nu sunt şefii numiţi de PDL, ci răii de lideri sindicali.
Şi cum ei sunt un pericol potenţial pentru regimul actual, după insinuări s-a trecut la lucruri concrete. În primul rând, atacul la Vasile Marica. Sigur, nici măcar cel mai naiv dintre români nu şi-a închipuit că şeful unui sindicat este cel care taie şi spânzură în domeniul contrabandei. Mai curând, lumea şi-a amintit de protestul spontan de la Finanţe, din octombrie 2010, şi de rolul jucat de preşedintele Sed Lex.
Şi de faptul că o tristă coincidenţă i-a plasat pe toţi contestatarii regimului băsescian, care s-au manifestat public, pe lista neagră. Toţi, fără excepţie, au avut de suferit. Poliţiştii cu sloganul lor „Ieşi afară, javră ordinară” şi cu caschetele aruncate s-au pomenit în plină reorganizare şi într-o restructurare masivă, militarilor rezervişti le-au fost tăiate drastic pensiile, judecătorii care au dat sentinţe în defavoarea bocilor au fost ameninţaţi, iar preşedintele Consiliului Judeţean Argeş a fost arestat după protestul de la Uzinele Dacia.
Vorbim despre coincidenţe, desigur. Un şir întreg, care culminează, iată, cu „puricarea” liderilor sindicali într-o perioadă în care riscul de producere a unor manifestaţii de protest era uriaş. Am putea discuta la fel de bine şi despre tentativa de cruciadă împotriva corupţiei din vămi, dacă ea nu ar fi căzut în derizoriu. Amănunt suficient pentru a bănui că adevăraţii beneficiari ai acelor fonduri au avut suficientă putere asupra lui Traian Băsescu pentru a-l readuce cu picioarele pe pământ.
Este greu de crezut că, într-o ţară politizată până la nivel de femeie de serviciu, vameşii luau şpagă aşa, de capul lor. La fel cum, fără această explicaţie, este imposibil de descoperit de ce preşedintele, care se năpustise asupra PDL, a reuşit să se contrazică la doar o zi, redevenind apărătorul principalului partid de guvernământ. Ei, iar dacă mai punem şi întâlnirile avute de ditamai şeful statului – care chipurile a renunţat la statutul de membru de partid în momentul „ungerii” ca preşedinte al României pentru că aşa îi impunea Constituţia ţării – cu şefii de filiale PDL, tabloul permite şi alte speculaţii.
Nici vorbă despre numirea unui premier independent sau despre sfaturi privind viitorul partidului. Astea au fost glumiţe. Cel puţin din punctul de vedere al lui Traian Băsescu. Privind din partea „cealaltă”, a adevăratei armate pedeliste, era un deziderat normal. Acele reuniuni desfăşurate timp de trei zile au avut rolul de a clarifica dacă pedeliştii din filiale se mai pot baza pe stăpânul lor suprem sau este cazul să îşi ia jucăriile şi să se mute în altă barcă. O mică revoltă pe care evident Băsescu a declanşat-o când s-a luat, în public, de câteva ori, de adevăratul şef al teritoriului, secretarul general al PDL, Vasile Blaga. Şi era normal să se ceară o cosmetizare rapidă, înainte de prăbuşirea totală a partidului. De aici a şi venit ideea schimbării locatarului de la Palatul Victoria. Dar, abil, liderul de la Cotroceni a luat-o înaintea contestatarilor şi a deturnat discuţiile spre un premier independent. Ştiind că soluţia este inacceptabilă pentru cei din teritoriu, care ar risca să primească o feliuţă mai mică de caşcaval.
Şi atunci s-a terminat remiză. Un egal care îi convine preşedintelui, pentru că îşi poate pune în aplicare planul. În mare parte, cel dat publicităţii ieri de Adrian Năstase. O analiză profesionistă a intenţiilor liderului suprem, confirmată, dacă vreţi, de două mici elemente: trecerea fostului trezorier şi senator PSD Aristide Roibu la UNPR şi declaraţia lui Mircea Geoană, „viitorul va suna bine pentru mine şi pentru cei care cred în mine”. De aceea, scenariul capătă credibilitate. În totalitatea sa.
Cu riscul de a stârni zâmbete, am mai atras atenţia asupra probabilei ascensiuni a Elenei Udrea. Iar manifestările din ultima perioadă, ca şi acel raport care constituie un esenţial obiect de studiu, confirmă ceea ce părea o glumă pentru o ţară, să recunoaştem, în care femeile nu sunt văzute de publicul larg ca fiind capabile să ocupe funcţii cheie, ca premier sau şef de stat.
Sigur că Elena Udrea este o prezenţă agreabilă pentru suflarea masculină democrat-liberală, dar viaţa unui lider din teritoriu nu este marcată doar de fizicul unei femei politician. Dincolo de dorinţa lui Traian Băsescu de a îndrepta atenţia publicului de la frigiderul gol spre corupţie, rămâne contactul lor cu realitatea. Micii pedelişti silitori din provincie nu sunt păziţi de SPP, nu au cum să se ascundă în palate. Dacă îşi doresc un viitor politic, trebuie să dea piept cu electoratul. De aceea, lor le convine ca la centru să fie linişte şi, mai ales, să deţină puterea cineva care ştie când se depăşeşte masa critică, iar aţa este pe punctul de a se rupe. De aceea era preferat Vasile Blaga. Fără a mai vorbi despre faptul că fostul ministru de Interne are încă probabil cea mai bună imagine dintre pedelişti, în ochii opiniei publice.
Dar ceea ce îl califică drept un lider potrivit în ochii armatei democrat-liberale îl condamnă definitiv în ochii lui Traian Băsescu. Normal, un om obişnuit să nu împartă puterea cu nimeni preferă să sacrifice partidul, decât să accepte că există în PDL şi altcineva capabil să conducă efectiv, fără să i se supună total. Aşa că Vasile Blaga a devenit ţintă pentru marinarul cocoţat la Cotroceni. Şi, oricât ne-ar plăcea să credem că totul este doar un joc menit să spele imaginea PDL, ar fi cazul să luăm în calcul şi alte scenarii. Mai ales că, de această dată, vorbim despre un oarecare sentiment de nesiguranţă pe care îl manifestă Traian Băsescu.
Se vede din faptul că se contrazice la distanţă de zile, chiar de ore, că există cineva care îl trage de mânecă. Nu se mai comportă decât aparent ca acel lider pentru care adevărul era ceea ce spune el şi o ţinea până în pânzele albe aşa, indiferent ce dovezi i se aduceau. Acum dă repede înapoi, chiar dacă evident nu recunoaşte, şi îşi pune masca de justiţiar când nu trebuie. Luptătorul anticorupţie nu mai este cavaler neînfricat, cum poza cândva. Se răfuieşte cu profesorii care iau meditaţii, cu şpăgile luate de vameşi, poliţişti, doctori, uitând însă de documentele care pomenesc despre contracte dubioase încheiate de membrii cabinetului Boc. Să pui la zid personaje ca Ridzi sau Păsat nu înseamnă eroism, de vreme ce oricum ele au fost aduse în atenţia publicului de dosarele penale. Nu ajută nici măcar la cosmetizare.
Bun, dar dacă Traian Băsescu nu mai are această soluţie la îndemână pentru că deranjează pe un aşa-zis „cineva” ocult, ce arme îi rămân? Una, dar bună: Elena Udrea. Ea este pregătită să preia puterea de la actualul preşedinte, pentru că este considerată capabilă să meargă pe linia dictată de mentorul ei. Şi nu mai e de zâmbit. Dincolo de ştiinţa de a se face băgată în seamă chiar când nu face nimic, trompeta prezidenţială are o calitate esenţială, cum numai viitorul demis Boc mai avea: nu-i pasă dacă măsurile pe care le ia afectează România şi pe cetăţenii ei.
Micuţul de la Palatul Victoria a cedat în faţa UDMR pe toate fronturile. Urmaşa lui va trebui să ducă opera mai departe. Au mai rămas două subiecte extrem de sensibile: Legea minorităţilor şi regiunile de dezvoltare. Două mere otrăvite pe care doar cei avizi de putere le pot gira într-o formă neconvenabilă ţării şi care poate afecta statutul de stat naţional. Ba, la un moment dat, chiar integritatea teritorială a ţării.
Este preţul plătit pentru puterea pe care şi-o doreşte Traian Băsescu. Cu Elena Udrea premier, vă daţi seama că schimbarea Constituţiei ar fi mult mai uşoară. În orice sens s-ar dori acest lucru. Cât despre statul de drept, el rămâne o iluzie şi starea aceasta trebuie să devină „normalitate”. Oricum, nimeni nu are ce să facă. Poporul nu se mai poate organiza, masa salarială fiind foarte divizată. Partidele de opoziţie nu riscă să scoată lumea în stradă, de teama dezgropării unor „autodenunţuri” în direct, la tv, deşi este clar că acele dezvăluiri tot vor fi făcute.
Ce mai rămâne de făcut? Resemnarea? Evident că nu. Aceasta este doar speranţa lui Băsescu. „Revoltaţii” pedelişti din teritoriu ştiu foarte bine că pe ei nu îi apără nimeni. Iar un oraş mic se poate ridica la luptă mult mai uşor decât marele şi inertul Bucureşti. Şi aşa vor plăti ei pentru visul de mărire băsescian. Iar ca să nu păţească aşa ceva, nu le rămâne decât să strice planurile liderului maxim. Cu riscul de a-l face pe preşedintele omnipotent să se panicheze, dându-şi seama că a început să fie privit doar ca un om. Cu greşelile şi slăbiciunile inerente. Cele care nu se văd atunci când eşti idol.
sursa: Pagina Politica








Comentarii recente