Stephen Williamson (Washington University) are unul dintre cele mai apreciat bloguri de specialitate – newmonetarism. În urmă cu o săptămână s-a supărat pe Ron Paul – președintele Subcomitetului pentru politică monetară din cadrul Comitetului pentru servicii financiare al Camerei Reprezentanților SUA. Motivul este simpatia lui Ron Paul pentru Școala Austriacă de economie. Recent acesta i-a invitat la audieri pe Thomas DiLorenzo și Richard Vedder, doi economiști ai Școlii –
“certainly an undistinguished lot, and not the first names that come to my mind as experts on monetary policy”
Bănuiesc că e destul de șocant ca în Congres să fie invitați pentru lămuriri doi tipi care nu au nici o legătură cu mainstream-ul academic și nici nu dețin vreo funcție în una din marile universități americane.
Dar până la a-l acuza direct pe Ron Paul că invită niște neaveniți să-i de-a sfaturi pe politică monetară, Williamson o ia pe ocolite și, în tradiția corectitudinii politice, începe prin a mângâia orgoliul suporterilor Școlii Austriece, recunoscând acest curent de gândire. În fața unei manevre atât de ieftine (ușor de descoperit după ce citești continuarea), îți vine să nu mai pierzi timpul și să-i pui autorului direct întrebarea de baraj: “Tu câte pagini ai citit din Școala Austriacă?” Dar, ce să vedeți, întrebarea este inutilă pentru că autorul mărturisește imediat că
I don’t know a lot about the Austrian School, but I have run across Hayek’s ideas from time to time.
Aha. Exact cum mă așteptam. Williamson nu este familiarizat cu subiectul discuției și în afară de argumente de autoritate – mai jos dă exemple de economiști “serioși” care ar merita invitați la discuții în Congres – mă îndoiesc că ar putea spune prea multe. Cât despre Hayek, dacă l-a citit cu același profit ca și mentorul său Milton Friedman, care a spus că din Prices and Production nu a înțeles nimic, atunci e clar.
Gestul de minimă politețe pe care îl oferă Williamson austriecilor constă în aprecierea că ideile lui Hayek “sunt extremiste, dar nu prostii”. El se referă la Denaționalizarea banilor, despre care spune că prezintă un argument coerent pentru desființarea băncii centrale. Dar imediat îi cataloghează pe susținătorii etalonului-aur drept niște “ciudați”. Ron Paul included. Iar în sprijinul afirmației sale aduce următoarele argumente – despre care s-ar putea spune pe bună dreptate că ele sunt ciudate și prostești:
Commodity money is wasteful, in that it is costly to dig gold out of the ground for use as money, and gold has other uses, from which it has to be diverted if it is used in exchange.
Gold is also heavy, and therefore costly to carry around in large quantities. If we are able to solve the counterfeiting problem inherent in exchange using paper currency, then we can save the costs of carrying gold around by backing the paper currency one-for-one with gold, with gold exchanging for currency at a fixed rate. We can go even further in resource savings with fractional backing of the currency by gold.
Why not go even further and eliminate the backing altogether, and just trust the government to regulate the quantity of money in circulation? That’s where our modern fiat money systems come from.
Utilizarea banilor-marfă nu reprezintă vreo risipă, pentru că – ghici ce, geniule? – aurul și argintul sunt oricum extrase chiar dacă nu sunt folosite pe post de monedă, ba mai mult de atât, nu și-au pierdut rolul de etalon de valoare din moment ce chiar și băncile centrale îl înmagazinează în rezervă. Dacă teoria monetariștilor ar fi corectă, după desființarea arbitrară a etalonului-aur de către stat ar fi trebuit să vedem cum resursele implicate în extracția aurului migrează către alte alte linii de producție, dar n-a fost să fie.
Apoi, argumentul economiei de resurse nu este științific, deoarece nu putem recomanda folosirea unui bun pe simplul motiv că el este mai ieftin de fabricat. Ceea ce contează în alocarea resurselor este costul de oportunitate, nu costul contabil – elementary, my dear Williamson! Adevăratul cost al banilor de hârtie nu constă doar în cheltuielile cu tipărirea lor, ci și în prejudiciul adus societății prin politizarea producției de bani. Am în vedere (1) costurile impuse societăţii de către diferitele facţiuni politice în încercarea lor de a obţine controlul tiparniţei de bani, (2) costurile impuse de către grupurile speciale de interese în încercarea acestora de a convinge administratorul tiparniţei de a tipări mai mult în beneficiul lor, (3) costurile sub forma alocării greşite a resurselor care se produc ca urmare a predării autorităţii monetare în faţa presiunii politice create de grupurile de interese şi (4) costurile suportate de oamenii de afaceri în încercarea de a prezice ce va face autoritatea monetară în viitor şi pentru a se proteja împotriva consecinţelor, incerte dar probabile, ale iresponsabilităţii monetare.
Nu în ultimul rând, costurile sunt subiective prin natură – ceea ce Williamson și economiștii mainstream ar trebui să știe dacă ar citi ceva mai mult din literatura Școlii Austriece. Ce-ar fi să-i lăsăm pe oameni să demonstreze pe piață, în mod voluntar, că preferă banii de hârtie “ieftini” în locul aurului sau argintului “costisitor”? Un asemenea experiment nu a avut loc niciodată, tocmai din motivul că oamenii și-au exprimat istoric preferința pentru moneda-marfă, dar aceasta nu convine băieților deștepți. Cum ar veni, “alegeri libere să fie, dar să câștige cine vrem noi”. Deci, argumentul economiei de resurse nu ține pentru că este aberant – nu banii de hârtie, ci banii-marfă sunt cei eficienți economic.
Apoi, Williamson sare de la una la alta, confundând rolul substitutelor monetare cu activitatea bancară cu rezerve fracționare. El spune că facem economie dacă lăsăm băncile să multiplice banii (ceea ce se întâmpă acum, de exemplu). Dacă stai un pic să te gândești realizezi cât de absurdă este ideea. Nimeni nu a propus până acum să facem economii legalizând falsificarea tablourilor lui Picasso. Nimeni nu a propus până acum legalizarea furtului de biciclete pe motiv că acestea sunt costisitoare și că, în fond, trebuie să aibă și hoții cu ce se plimba. Dar o pleiadă de economiști a propus legalizarea falsificării banilor – prin multiplicarea proprietății monetare a indivizilor (activitatea bancară cu rezerve fracționare) – în ideea că așa banii costă mai puțin; normal, doar inflația chiar asta reprezintă!
Iar pledoaria în favoarea banilor de hârtie atinge punctul culminant atunci când Williamson se întreabă de ce nu am avea încredere în stat că ar putea manipula cum se cuvine masa monetară? Păi – ce zici de motivul ăsta? – fiindcă atunci ar trebui să avem încredere în stat și dacă monopolizează producția de biciclete (am vaga impresie că ieșim mai ieftin prin exploatarea economiilor de scară…), de automobile sau de înghețată. Sau fiindcă „în secolul al XX-lea statele au făcut mai multă inflație decât în toate celelalte secole la un loc” (Robert Mundell)?
În concluzie, este foarte bine că Ron Paul invită astfel de ciudați la Congres. Se mai sparge monopolul băieților cu idei frivole, ușuratice și lipsite de jenă.
sursa: Logica Economica
Radu Zlati 
Comentarii recente