Antonesei: Senzaţii dinspre politruci

La începturile anilor nouăzeci şi ale democraţiei noastre originale, am avut la un moment dat senzaţia că politrucimea căpătase în obraji o culoare ce mi s-a părut nesănătoasă, un fel de galben ce tindea către şofraniu. Nu era o iluzie, pentu că aceeaşi senzaţie au avut şi alte persoane şi chiar am discutat despre asta cu jurnaliştii, care erau destul de des în preajma lor şi cu colegii mei de la Alianţa Civică. Deşi îi detestam pe cei mai mulţi dintre politrucii vremii, priveam fenomenul cu oarecare îngrijorare, încă mai eram bîntuit de umanism chiar şi în privinţa lor. În ce priveşte cauzele acestei uniformizări cromatice nesănătoase, făceam tot felul de presupuneri – că muncesc prea mult în folosul nostru, că stau prea mult în şedinţe parlamentare ori ale diferitelor comitete şi comiţii şi prea puţin în aer liber, că mîncarea de la cantinele alea ale lor, de protocol, nu e tocmai sănătoasă, că stau sub un stress continuu, că tensiunea nervoasă îi trimite prea des la pahar etc. Ajunsesem să-i bănuiesc că o luaseră cu toţii spre ciroză. Din fericire, m-am înşelat: mai mult de un icter mecanic nu cred să fi fost – aproape toţi sunt în viaţă şi trăiesc nu bine, ci foarte bine, chiar dacă puţini dintre acei pionieri ai pluralismului mai sunt acum în politică. Fiecare are o afacere, o sinecură bănoasă sau un fel de cumul de pensii – cum s-ar spune, civilă şi parlamentară!

Spre anul două mii, simţul văzului m-a trimis spre altă constatare. Din băieţii aceia totuşi slăbuţi, cel mult atletici, din anii nouăzeci, nu mai rămăsese nici urmă. Chiar dacă unii purtau acelaşi nume şi deţineau aceeaşi stare civilă, mai toţi deveniseră un fel de malaci cu burdihanele cît foalele din ferării. Şi nici nu cred că aveau o digestie foarte fericită. Mi-am dat seama de asta, cu ajutorul auzului, dar mai ales al mirosului. De multe ori, în preajma lor, se simţea un fel de miros ce-ţi cam întoarcea nasul, uneori şi auzeai cîte un pîrţîit discret, mă rog, pe cît de discret reuşea ipochimenul să-i dea drumul. Odată cu burdihanele, li s-au cam lăsat şi pungile de sub ochi, de-mi imaginam că, săracii de ei, stau zi şi noapte, mănîncă porcării de la Mac Donald`s şi se chinuie cu textele de lege, ca să ne facă nouă legi cît mai bune ori să le pună în aplicare cu maximum de celeritate. Şi iată, aşa, am ajuns aproape de zilele noastre, cînd simţurile mi-au fost iarăşi de folos în evalurea muncii politice de pe frumoasele meleaguri populate prin  efortul cumulat al lui Traian şi Decebal. Deh!, aşa ne trebuie dacă n-am fost cuminţi şi nu ne-am zămislit şi noi ca lumea normală!

De vreo trei, poate patru ani, am sesizat alt fenomen! Toţi politrucii cu care ajung, fără voia mea, în contact, toţi ipochimenii ăştia care îmi încalcă proximitatea, put de trăsnesc a parfum. Nu de proastă calitate, Doamne iartă!, dar pare turnat cu găleata pe trupurile şi hainele lor. Şi parcă, cu cît e mai sus un asemenea politruc, cu atît trăsneşte mai tare a parfum. La început, n-am înţeles nimic. Dacă au gustul suficient de bun încît să folosească şi un parfum de firmă, de ce să aibă prostul gust să toarne tone pe ei? Ca să vadă prostul din popor ce rafinaţi au ajuns? Nu, nu ţine asta. M-am gîndit, apoi, că fiind atît de ocupaţi să ne facă binele, nu mai au bieţii de ei vreme să se spele şi toarnă parfumul ca să acopere mirosul de nespălat. Dar nu e nici asta. Mi-am făcut curaj, m-am apropiat de cîţiva şi i-am privit cu atenţie – n-am văzut urme de rapăn ori rîie pe pielea lor, nici gulerele şi manşetele de la cămăşi înnegrite. Dar apropierea mi-a dat şi răspunsul, pentru că, dincolo de efluviile violente de parfum, am simţit un miros extrem de neplăcut. Nu, nu era mirosul de rahat despre care vorbeam în povestea unui preşedinte oarecare. La început, mi s-a părut că ar fi un miros de mort, dar nu era asta, că doar ei se mişcau natural, respirau, vorbeau, erau, cu alte cuvinte, măcar aparent, cît se poate de vii. Şi, deodată, ca în Proust, mi-am amintit! Cînd eram  copil, la dispensarul rural la care lucrau părinţii mei, a fost adus un om al cărui picior se cangrenase, nu mai ştiu dacă de la vreo rană neîngrijită sau de la o boală a circulaţiei. Dar mirosul pe care îl simţisem atunci şi, cum văd, nu-l uitasem de tot, era mirosul pe care-l percep pe sub faldurile de parfum ale politrucilor noştri. Iar cangrena este un fel de putrezire pe viu a cărnii.

Da, acum mi se pare clar, clasa noastră a politică a intrat în putrefacţie! Ea încă mişcă natural în faţa noastră dar, în realitate, e deja cu un picior, o mînă, plecată spre lumea cealaltă. Dumnezeu s-o ierte, dacă poate, că are ce ierta!

sursa: Antonesei Blog