De ce i-au aplaudat maghiarii apăsat pe Crin Antonescu şi Victor Ponta, dar au rămas cu PDL? De ce în mijlocul urgenţelor de toate felurile, a atacurilor din toate părţile, democrat-liberalii se mobilizează să semneze în aceste zile „un protocol” cu UDMR? Nu există deja între cele două formaţiuni un document mai important decât orice acord? Adică programul de guvernare adoptat de Parlament la învestitura Guvernului, cum spune Constituţia?
Liderul PNL a ţinut sâmbătă la congresul UDMR de la Oradea un discurs care a electrizat sala. „M-am întrebat”, a început maestrul retoricii bucureştene, dacă să vin la această adunare sau nu. De ce aş veni când susţineţi un guvern pe care întreaga Românie îl detestă?” a continuat el. „Din respect pentru comunitatea maghiară”, a venit şi răspunsul stârnind valuri de aplauze căci Uniunea are concurenţă şi în Secuime şi la Bruxelles. Ceva mai devreme, Victor Ponta dăduse asigurări că cel mai mare partid din România, PSD, este unul nou, respectabil. Aşa se face, a exemplificat el, că „am venit eu la congresul dumneavoastră şi nu Viorel Hrebenciuc”. Butada a amintit, (ne)intenţionat, un banc care circula pe vremea lui guvernului Năstase, şi el sprijinit de UDMR. „Cum se spune Viorel Hrebenciuc pe ungureşte? Verestoy Attila”, venea poanta, deloc măgulitoare pentru onorabilitatea maghiară.
Cei doi lideri ai opoziţiei au jonglat cu delegaţii UDMR la Congres. Au fost aplaudaţi, s-au schimbat replici complice, tribuna şi sala şi-au făcut cu ochiul. Spre comparaţie, discursul premierului a fost primit cu răceală; iar mesajul sec al preşedintelui Băsescu, citit tern de şeful Cancelariei Prezidenţiale, a trecut aproape neobservat. După unele opinii, chiar şi trimişii de la Budapesta sau din Slovacia au fost puşi în umbră de primirea entuziastă făcută lui Victor Ponta şi Crin Antonescu. Cu toate acestea, cei doi lideri au plecat la Bucureşti aşa cum au venit. Fără speranţă. Singuri.
Nici nu se putea altfel. Cei doi nu au adus la Oradea pentru eventuale negocieri decât metafore şi calambururi. Emil Boc nu a adus nici măcar asta, dar partidul său are marele avantaj de a avea pe mână bugetul statului şi majoritatea din Parlament. Şi într-o tabără şi în cealaltă domneşte traiul de pe o zi pe alta, amatorismul şi sciziunea, dar argumentele concrete sunt totuşi la PDL. Aşa că UDMR, mai consecventă decât un metronom, a ales să păstreze banii şi decizia guvernamentală.
Şi atunci ce înseamnă aplauzele frenetice de la congres? Ipocrizie? Duplicitate? Sigur, dacă lumea ar fi pictată exclusiv în alb şi negru; dacă politica ar fi un parc de zahăr candel şi turtă dulce; dacă sinceritatea ar fi echivalentul legii gravitaţiei în materie de societate. Dar cum homo homini lupus, iar interesul este cel care guvernează natura umană, aplauzele de la Oradea nu sunt decât politeţe. Politeţe, acest moment zero al negocierii, dar nimic mai mult.
Ce faci cu un posibil partener de afaceri pe care îl simpatizezi, dar care nu are încă datele de care ai nevoie? Îl amâni, îi sugerezi ecuaţia în care ţi-ar conveni să intri alături de el şi îl primeşti bine în orice împrejurare. Majoritatea delegaţilor UDMR la Congres a făcut asta în mod instinctiv, prin aplauze. Câţiva, din filiale apropiate PSD sau PNL, şi-au punctat astfel interesele imediate. Posibilitatea negocierii, atât şi nimic mai mult.
Ce este totuşi ofensator pentru majoritatea cetăţenilor români în acest tablou? De ce deranjează în subtext preeminenţa UDMR asupra Guvernului, asupra partidelor româneşti? Ce înfruntă lumea românească la fiecare nouă negociere publică a UDMR? Răspunsul e simplu. Înfruntă propriul chip desfigurat.
Nu duplicitatea sau ipocrizia enervează, ci coerenţa. Duplicitari suntem şi la Bucureşti, coerenţa o întâlnim rar, ea transformă ipocrizia în politeţe, schimbându-i cifra octanică. Nu încălcarea sistematică a art. 1, aliniat 1 din Constituţie – „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil” – irită, ci proiectul pe termen lung. De călcat Constituţia în picioare se ocupă şi preşedintele României, atunci când cheamă liderii filialelor PDL la vilele de protocol ale statului sau când foloseşte adjective greu de reprodus la adresa liderilor opoziţiei. Nu aplauzele cu care, în prezenţa premierului şi a liderilor opoziţiei, a fost întâmpinat reprezentantul Budapestei cu a lui „o singură mare naţiune care a fost ruptă de tragediile istorice”, supără. De batjocorit cetăţenia română se ocupă patru cincimi dintre politicienii români, în frunte cu miniştri, şi nenumăraţi dintre conaţionalii noştri mai puţin celebri. Nu, nu asta e supărarea. Supărarea e curajul celuilalt de a spune verde în faţă. Curajul celuilalt de a se defini. Curajul celuilalt de a face ce spune că vrea să facă.
Frustraţi şi trişti în lipsa coerenţei, a gândirii aplicate pe termen lung, a curajului de a fi şi a face, mulţi români vorbesc în tramvai, la cafea, la adunările de familie, la biserică şi mai nou şi la televizor despre conspiraţii mondiale menite să le ţină naţiunea la pământ, despre comploturi crâncene la Bruxelles. Concluzionează aproape invariabil că „nu e nimic de făcut”. Dar ce deplîng chiar și fără să-şi dea seama aceşti români, prea mult cu ochii spre capra vecinului, este de fapt, lipsa negociatorilor. Lipsa purtătorilor de cuvânt. Lipsa conducătorilor.
Nu le trece însă decât rareori prin minte că sentimentul de om copleşit de vremi şi copleşit de alţii vine din absenţa românilor din propria lor existenţă. Dacă România stă atât de prost în negocierile europene, de pildă, este pentru că nu am avut negociatori buni. Şi nu am avut negociatori buni pentru că nu am avut nimic de cerut. Şi nu am avut nimic de cerut pentru că noi ne îndreptam spre nimic. Şi ne îndreptăm spre nimic pentru că nu avem conducători. Şi nu avem con-ducători pentru că oricine se înhamă să ducă pe cineva spre destinaţie vrea să ştie ce va duce în spate. Dar românii nu acceptă să fie definiţi cu bune şi cu rele. Ei se supără, se oftică, critica îi enervează. Aşa că în loc de con-ducători, aleg mereu şi mereu surogate – personaje care le flatează ipocrit şi inconştient orgoliile/frustrările de oameni loviţi de soartă, personaje care în loc să-i ridice cu exigenţă de la pământ, le plîng de milă cu lacrimi de crocodil, scoţându-le din buzunar, cu mişcări de circari, portofelele.
Pe acest fond, afirmaţiile sau refuzurile liderilor maghiari amintesc din când în când că alţii au negociatori, au purtători de cuvânt, că nu există nici o conspiraţie mondială pe care să dai atât de comod vina, că responsabilitatea ne aparţine. Că există de fapt numai comunităţi bine conduse sau comunităţi prost conduse, oameni care ştiu ce vor şi oameni care nu ştiu ce vor, oameni care au curajul să se uite în oglindă şi oameni care nu au curajul să se uite în oglindă.
PS: Dar să nu ne pierdem cu firea. Între români şi maghiari influenţa e reciprocă. Judeţele majoritar maghiare sunt printre cele mai sărace din România, deşi conducătorii UDMR s-au aflat la guvernare în Bucureşti mai mult de 10 ani.
sursa: VoxPublica
Radu Zlati 
Comentarii recente