Iulia Huiu: Pericolul organizaţiilor de partid închise – un semnal de alarmă (I)

Fenomenul de „teritorializare” care a afectat treptat toate partidele din România a făcut ca rolul organizaţiilor locale în ecuaţia de putere internă şi implicit în politica naţională să crească. Conceptul de lider de la „centru”, care activează exclusiv la nivel naţional, a cam dispărut, cu excepţia şefilor de partide sau a deţinătorilor de funcţii înalte în stat, restul membrilor din conducerea partidelor fiind definiţi cu precădere de apartenenţa lor la o organizaţie locală. Prin urmare, filialele au ajuns să aibă funcţii importante. Ele alcătuiesc infrastructura organizatorică a unui partid, fără de care câştigarea alegerilor este imposibilă. Oricât de popular este un preşedinte de partid sau un candidat, bătălia electorală presupune şi organizare, mobilizare, logistică, toate căzând în sarcina organizaţiilor locale. Ele pot funcţiona ca o „armată” care sprijină liderul sau pot fi o „piatră de moară” de gâtul lui.

Pe de altă parte, din organizaţii se „recrutează” tot ce înseamnă zona de elită, de leadership, decizie şi reprezentare a unui partid, mă refer la candidaţi pentru funcţii alese, deţinători de funcţii numite, la nivel local şi central, dar şi conducere naţională a respectivei formaţiuni. Din acest punct de vedere, susţinerea unei organizaţii locale a devenit un fel de condiţie sine qua non, promovarea sau resingerea de candidaturi având ca prim criteriu această susţinere, uneori chiar în detrimentul percepţiei favorabile din partea alegătorilor, al potenţialului de creştere sau al altor criterii legate de profesionalism sau profil public.

Iar în acest scop, organizaţiile practică politica uşilor închise. E o chestiune cred generală, la toate partidele, iar PNL nu face, din păcate, excepţie. Sunt şi locuri în care nu se întâmplă asta, ar fi nedrept să nu recunoaştem, dar tot mai puţine. Pericolul închiderii organizaţiilor, care înseamnă închiderea partidului de fapt, este unul real şi cred că trebuie privit cu luciditate. Sigur, dacă vrem să ne îmbătăm cu apă rece şi să credem că alegerile se câştigă singure, atunci putem să ne prefacem că nu vedem, sperând că „merge şi aşa.”

Politica uşilor închise înseamnă respingerea a priori, aproape instinctivă, a tot ce înseamnă nou – oameni noi, practici noi, idei noi, obiceiuri noi. O inerţie periculoasă, care împinge la o atitudine de tip „noi între noi”, o autosuficienţă distructivă, care condamnă la rezultate slabe şi o rezistenţă la schimbare, ce ar putea fi tradusă prin „să nu vină nimeni” şi care oferă pretexte pentru a ţine organizaţia închisă. Aşa cum, în contextul politic actual, a aştepta să vină alţii spre tine, fără să faci niciun gest sau să acţionezi cumva este fix aceeaşi abordare, doar altfel ambalată.
Orice nu provine dintr-un cerc restrâns de decizie şi influenţă e privit cu suspiciune şi neîncredere. Orice nou venit este văzut nu ca un potenţial aliat, ca o „resursă”, ci ca un posibil concurent, unul care o să vrea mai devreme sau mai târziu să ia locul cuiva. Şi atunci e bine să rămână, aşa preventiv, de cealaltă parte a uşii închise sau să fie ţinut la distanţă, suficient încât să nu ajungă să conteze.

Se spune că e o nebunie să crezi că poţi obţine rezultate diferite făcând acelaşi lucru. Cred că, extrapolând, putem spune că e cel puţin iraţional să vrei să obţii rezultate diferite cu aceleaşi abordări, cu mentalităţi opace şi cu aceiaşi oameni care şi-au epuizat resursele de credibilitate (că de, asta e politica, se întâmplă tuturor mai devreme sau mai târziu). Şi cu toate astea, mulţi preferă statutul de „chiori în ţara orbilor” sau, altfel spus, de şefi care nu trebuie să „dea socoteală la nimeni” şi dictează într-o organizaţie de 10% decât de lideri care împart puterea, dar şi răspunderea, care cultivă dialogul şi deleagă atribuţii într-o organizaţie de 30%.

Aşa se face că peste asemenea organizaţii se aşterne letargia în raport cu mizele politice importante, zdruncinată uneori doar de reglări de conturi interne. Un dolce far niente în aşteptarea alegerilor, cu iluzia că le vor câştiga alţii pentru ei (eventual preşedintele partidului sau aliaţii), că vor muncii alţii, iar cei care au ştiut să-şi conserve poziţia în filială vor culege roadele. Că doar li se cuvine, că doar sunt acolo, cu numele şi cu funcţia. Toate eforturile sunt îndreptate spre păstrarea status quo-ului intern şi pentru asta nu e nevoie de nimic nou, de nicio provocare, de nicio dezbatere şi mai ales de niciun „challenger”, vechi sau nou. „Încremenirea în proiect” e arhisuficientă.

sursa: Iulia Huiu