Care ar fi cauzele stării de fapt pe care am descris-o şi ale preferinţei pentru „politica uşilor închise”? În primul rând leadership-ul deficient. Şi nu întâmplător această situaţie caracterizează organizaţiile cu rezultate slabe, care nu-şi găsesc cadenţa internă. Leadership-ul deficient se conjugă cu o obsesie a controlului, cu o frică intrinsecă de a nu pierde poziţia de putere, cu o suspiciune permanentă la adresa oricui, cu căutarea de sensuri ascunse şi intenţii ostile în orice acţiune, gest sau declaraţie. Acestea conduc mai departe la incapacitatea de a delega responsabilităţi, la dorinţa de a se înconjura numai cu oameni slabi, care n-au curajul propriilor opinii şi de a da la o parte pe cei văzuţi ca posibili concurenţi.
A doua cauză este, după mine, prevalenţa intereselor punctuale, chiar individuale, asupra obiectivelor politice comune, inclusiv a celor naţionale. Ca să mă exprim mai clar, pentru unii cel mai important este să-şi conserve o poziţie despre care cred că le va asigura accesul într-o anumită funcţie – şefia vreunei agenţii sau serviciu deconcentrat ori vreun post de secretar de stat. În timp ce alţii îşi bat capul cu proiecte (cu Băsescu, Boc et. Co), cu strategii care să ducă la câştigarea alegerilor, ei bagă „capul la cutie”, îşi apără mica lor „feudă” şi se gândesc ce funcţie li s-ar potrivit mai bine.
Metodele de a ţine o organizaţie închisă acoperă o arie largă şi au o doză de subtitilitate, uneori demnă de o cauză mai bună. Pentru că nimeni n-o să spună vreodată: „nu vreau să vină X la noi, pentru că mi-e frică să nu-mi ia locul” sau „să nu vină nimeni cu nicio idee nouă”. Şi atunci se merge pe crearea unui cadru şi climat care să fie prin el însuşi restrictiv, se folosesc tertipuri administrative sau mici artificii procedurale. De pildă, atunci când nu vrei ca cineva să joace un rol activ într-o organizaţie poţi să faci în aşa fel încât să nu participe la nicio acţiune, chiar dacă vrea, uiţi să-l anunţi, nu-i răspunzi la telefon, îi limitezi accesul la informaţie, nu-l mai chemi pe la şedinţe. Dacă nu vrei să fie dezbateri, schimburi de idei, nu mai faci întâlniri. Dacă nu vrei ca cineva din comunitatea locală să vină în partid, lansezi zvonuri „pe piaţă” că nu e dorit sau că n-ar fi bine să vină acum, să mai aştepte. Şi exemplele pot continua.
Această politică a uşilor închise îşi găseşte câteodată un nesperat ajutor în interpretările forţate asupra statutului. Din păcate, aici am un exemplu şi în cazul PNL. La ultimul Congres, au fost introduse prevederi menite să conducă la deschiderea partidului şi gândite pentru asta, cum ar fi cea referitoare la membri simpatizanţi. Ele însă au ajuns să fie răstălmăcite şi folosite, culmea, tocmai ca instrument de închidere. Crearea statutului de simpatizant avea ca scop lărgirea cercului afilierii politice, permiţând apropierea de partid şi contactul direct unor oameni care nu vor să fie neapărat să fie membri. Cel puţin eu aşa am văzut lucrurile. E adevărat că astfel se poate crea un filtru împotriva înscrierii pe bandă rulantă de oameni înainte de alegerile interne, pentru a înclina balanţa în favoarea cuiva, oameni care dispar la fel de repede precum au apărut. Dar unora le-a trecut prin cap faptul că, la o adică, pot bloca accesul cuiva în ierarhia internă pe motiv că nu are cerere scrisă de trecere de la membru simpatizant la membru activ.
Dincolo de cauze şi metode, mai grave sunt însă consecinţele acestei politici. Fiecare atitudine de genul ăsta e o lovitură dată eforturilor naţionale. Slăbiciunea organizaţiilor va afecta soliditatea construcţiei politice, iar închistarea lor va ţine la distanţă un electorat şi aşa scârbit de politică. Fiecare organizaţie lovită de acest simptom devine un punct nevralgic în perspectiva competiţiilor electorale de care nu ne mai desparte mult timp. Vin alegerile locale, apoi cele parlamentare şi iar ne trezim că n-avem candidaţi eligibili sau avem prea puţini, că ieşim în faţă cu oameni uzaţi şi epuizaţi, doar pentru că n-am vrut să „creştem” sau să „aducem” pe nimeni.
Ce ar fi de făcut pe acest fond? În primul rând, trezirea la realitate. Şi conştientizarea faptului că în felul ăsta avem toţi de pierdut.
sursa: Iulia Huiu
Radu Zlati 
Comentarii recente