Primul efect este că nu ştim dacă va produce rezultate o perioadă mare de timp. În condiţiile unui autism guvernamental la orice propunere legată de noul Cod al Muncii (excluzând copy paste-ul după cerinţele multinaţionalelor), foarte probabil că vom asista la o nouă modificare a lui odată cu schimbarea politică. Dar aici se poate face o altă discuţie. Să vedem totuşi care sunt efectele estimate ale aplicării noii legislaţii, cât este adevăr şi cât este minciună în informaţiile transmise prin media.
Da. Flexibilizarea reală a pieţei muncii din România ar constitui unul dintre mecanismele de imunizare împotriva şocurilor asimetrice cu care ţara noastră se poate confrunta odată cu aderarea la Zona euro. O mobilitate mai mare a forţei de muncă ar asigura posibilitatea reducerii efectelor negative ale perioadelor de scădere a cererii agregate, mai ales în perioade de criză.
Da. România are una dintre cele mai rigide pieţe a muncii din UE, după clasamentul făcut de Banca Mondială. Însă dacă luăm în calcul indicatorii BM. Din păcate noi înţelegem doar o parte a problemei, ca de obicei. Reducerea rigidităţilor structurale pe pieţele muncii din UE s-a făcut prin promovarea conceptului de flexicurity (flexibilitate plus securitate la locul de muncă). La noi se discută doar despre flexibilitate, ca o formă fără fond. În fapt problemele principale sunt date de faptul că gama de competențe nu este în concordanță cu cererea, condițiile de muncă sunt improprii creării de locuri de muncă, povara fiscală este printre cele mai ridicate din Uniunea Europeană, agenţiile de ocupare au un rol mai mult decât pasiv. Dialogul social blocat, lipsa mecanismelor de stimulare a învăţării continue (de-a lungul întregii vieţi), rata ridicată a abandonului şcolar timpuriu, lipsa stagiilor reale de practică pentru tinerii din licee şi universităţi fac incerte efectele pozitive estimate de autorităţi odată cu modificarea Codului Muncii.
Prin noul Cod al Muncii se schimbă asimetric puterea în relaţia angajat – anagajator. Dacă până acum 80-90% dintre cazurile ce ajungeau in fata judecatorilor se finalizau în beneficiul salariatului, acum situaţia va fi invers.
Modificarea Codului Muncii este o încercare disperată a autorităţilor de a creşte rata de ocupare, care s-a plafonat de 2 ani la 58%, mult sub media UE de 65% şi foarte mult sub ţinta strategiei Europa 2020, de 75%. Modificarea Codului Muncii este din nou o încercare disperată privind menţinerea avantajului competitiv pe forţa de muncă ieftină, ceea ce nu ne face neapărat bine. Rămânerea în cercul vicios al salariilor mici (a se vedea aici ultima statistică privind repartizarea salariaţilor pe grupe de salarii, octombrie 2009 unde 88% din total salariaţi au sub 2000 Ron net) înseamnă condamnarea la subdezvoltare, atât pentru angajat cât şi pentru societatea românească în ansamblu. Noi ar trebui să stimulăm crearea de avantaje competitive mai ales pentru producţia de bunuri cu valoare adăugată mare.
Modificarea Codului Muncii este o încercare disperată de a crea locuri de muncă, chiar dacă prost plătite. Absenţa măsurilor reale de stimulare a creării de locuri de muncă a condus la o pierdere de 637.000 de locuri de muncă în ultimii doi ani, conform datelor INS (a se vedea numărul salariaţilor conform Balanţei Forţei de Muncă, disponibil pe www.mmuncii.ro si INS).
Noul Cod al Muncii va aduce mai multe conflicte de muncă precum şi o volatilitate mai ridicată a ratei şomajului. Un şomaj mai ridicat decât cel normal, mai ales în perioadele de criză. Vom avea o segmentare mai puternică a pieţei muncii şi o excluziune socială mai mare pentru cei slab calificaţi. Cei fără studii, tinerii şi femeile vor fi categoriile cele mai dezavantajate de noile modificări. Nici acum situaţia nu este fericită. Rata şomajului în rândul tinerilor in Romania este de 23%, unul din primele locuri în UE. Jumatate din aceasta reprezintă şomaj structural.
Ne vom confrunta cu posibile presiuni inflaţioniste mai ridicate. Când negocierea salariilor este centralizată, sindicatele ţin seama de efectele inflaţioniste ale creşterilor salariale, fiind conştiente că revendicări exagerate în sensul creşterii salariilor pot genera creşterea inflaţiei, astfel încât salariile reale nu vor creşte. Atunci când negocierea salariilor este partial descentralizată, sindicatele au un stimulent în solicitarea creşterii salariilor, ele fiind conştiente de faptul că obţinând creşterile respective nu influenţează nivelul general al preţurilor. Aici apare problema free rider-ului, fiecare sindicat fiind interesat de creşterea salariului nominal pentru membrii săi. Echilibrul se stabileşte la niveluri ale salariului nominal mai înalte decât în cazul unui joc bazat pe cooperare (negocierea centralizată a salariilor).
sursa: Standard
Radu Zlati 
Comentarii recente