Pe când eram copil am trecut prin toată gama de jocuri războinice: de la „românii şi tătarii” din clasa a treia până la „românii şi naziştii” din anii din urmă a gimnaziului. Când începusem să ne jucăm de-a „românii şi ruşii” era cam târziu, descoperisem Beatles şi ochii frumoşi ai unei colege de clasă… Dar ţin minte că în oraşul ardelean de provincie al copilăriei mele nu ne-am jucat niciodată de-a „românii şi maghiarii”. Româna nu este limba mea maternă şi nici cea a copiilor mei. Cu toate acestea mă simt român nu numai pentru că aşa scrie în certificatul meu de naştere. Şi la fel se simt şi copiii mei. Suntem nu numai ceea ce ne naştem ci şi ceea ce decidem să fim. De ce spun asta? Poate pentru a mă apăra de cei care, din start, vor vedea în mine un rromân verrde. Nu sunt, nu am fost.
Cu toate acestea vin şi afirm deschis că auzind discursul lui Crin Antonescu cu ocazia discuţiilor din Parlamentul României privitoare la replica ce ar trebui sau nu dată afirmaţiilor publice ale unor înalţi demnitari maghiari (cetăţeni ai Ungariei sau ai României) m-am simţit pe deplin reprezentat de patosul liderului liberal. Şi sunt total de acord cu Roxana Iordache că în seara lui 16 Martie 2011 preşedintele moral al românilor a fost Crin Antonescu. Şi toate acestea pentru că în raport cu unele idei agitate de către maghiarime (nu numai de către cea de dincolo de graniţele României!) Crin Antonescu a învăţat să spună: NU!
Nu sunt de azi de ieri pe acest pământ binecuvântat al Transilvaniei. Şi nu sunt de azi de ieri în politică chiar dacă politica practicată de mine este mai mult la firul ierbii. Aşa încât sunt total de acord cu cei care vor afirma că existenţa UDMR în planul politicii româneşi a avut efecte eminamente pozitive. Că ea a scurtat drumul înspre acceptarea României în UE (drum lungit dureros şi inutil în urma evenimentelor de la Târgu Mureş şi Piaţa Universităţii din 1990. Sau a mineriadelor). Şi că UDMR a adus un plus de previzibilitate şi de competenţă într-un peisaj politic autohton dominat de incoerenţă şi amatorism. Dar pentru mine este tot atât de evident că UDMR şi-a încheiat sarcina istorică.
UDMR şi-a dus la îndeplinire toate obiectivele politice şi culturale care putea fi acceptate fără prea multe convulsii de către societatea românească. Avem în momentul de faţă reglementări în privinţa minorităţilor naţionale care transformă România într-un model… inclusiv pentru vecina noastră Ungaria. Desigur maghiarii din România îşi pot fixa obiective mai ambiţioase şi pot încerca să le şi atingă. Mă îndoiesc însă că ele vor putea fi atinse indiferent de combinaţia politică aflată la putere, indiferent dacă UDMR se va afla înlăuntrul sau în afara arcului guvernamental. Căci aceste obiective ar însemna modificarea Constituţiei, această modificare ar trebui aprobată prin referendum iar în următoarele decenii sunt convins că mentalul colectiv al majoritarilor români nu este pregătit pentru modificarea legii supreme în vederea acordării de drepturi colective minorităţii maghiare. Nu spun că acest fapt este bun sau rău; remarc numai că nici legislaţia şi nici jurisprudenţa UE nu acceptă ideea drepturilor colective aşa încât încercarea de a impune aceste drepturi în Românie este de două ori sortită eşecului.
Şi atunci de ce UDMR rămâne la putere şi de ce UDMR insistă pe problema Statului Minorităţilor încât această problemă a fost inclusă în acordul de guvernare cu PDL şi UNPR? Răspunsul la prima întrebare mi se pare simplu: potenţialul de şantaj al UDMR faţă de PDL este infinit mai mare decât faţă de USL. Din acest punct de vedere UDMR este condamnat să rămână alături de partidele controlate de către preşedintele ţării căci doar acestea ar putea să promită maghiarii atingerea unor obiective de ordin naţional faţă de care componente ale USL (în principal PC şi PSD) manifestă o vădită reticenţă. Răspunsul la cea de a doua întrebare este mai complicat şi se leagă de faptul că maghiarii din România încep să se simtă tot mai puţin reprezentaţi de către UDMR. Căci pe măsură ce UDMR atingea rând pe rând obiective ale maghiarimii în ansamblul său în aceeaşi măsură UDMR îşi pierdea raţiunea existenţei sale. Dar politica se face pe voturi iar voturile se obţin vânzănd electoratului iluzia că îi reprezinţi interesele. Astfel încât UDMR pentru a-şi păstra electoratul şi pentru a putea face concurenţei partidului episcopului Tokes se va vedea silit să supraliciteze solicitările către partidele româneşti aflate la putere sau să negocieze cu actuala Opoziţie. Dar nici PDL aflat în disperată nevoie de susţinere parlamentară şi nici USL dornic sa răstoarne puterea oranj nu vor putea face concesii majore UDMR din exact aceeaşi cauză din care UDMR trebuie să supraliciteze: voturile. Vorbim de voturile ardelenilor dar nu numai, instictele naţionale (ba chiar naţionaliste) fiind la fel de vii în celelalte provincii istorice româneşti.
Concluzia mea este că UDMR se va vedea condamnată, mai repede sau mai târziu (dar eu cred ca mai devreme… este vorba de mai puţin de un ciclu electoral) la dispariţie. Această struţo-cămilă, nici partid nici organizaţie nonguvernamentală dar bucurându-se de ambele calităţi, va dispare. În locul UDMR foarte probabil vor apărea două-trei partide etnice care vor avea acces parlamentar doar dacă vor candida pe liste comune.
Până una-alta, până la dispariţia UDMR vom avea de a face la intervale relativ regulate de provocări naţionaliste maghiare. Unele venite din partea unor lideri UDMR care caută să menţină trează atenţia maghiarimii asupra lor şi a formaţiunii pe care o reprezintă. Altele, mai numeroase, din partea partidelor rivale UDMR care vor căuta prin supraexpunere mediatică să smulgă hălci din partea cestui om bolnav al politicii româneşti care este UDMR. În sfârşit alte provocări vor veni din partea unor oficialităţi maghiare care işi au propria lor agendă (mai degrabă electorală decât politică) şi care caută să balanseze cumpăna dinspre UDMR înspre concurenţii politici ai acesteia.
În această situaţie care ar trebui să fie comportamentul partidelor politice româneşti?
Despre UNPR numai bine… acest partid nu există. Deşi în titulatura sa face trimitere la interesele româneşti acest partid serveşte cu stricteţe interesele unor lideri mai mult sau mai puţin penali. Dacă limita pentru parlamentare nu va fi scăzută la 3% acest partid va dispărea în neantul din care a apărut.
PDL este condamnat să facă concesii UDMR-ului dar dincolo de punerea la vot a Statului Minorităţilor nu va putea merge. În cazul Statutului nu va exista o asumare de răspundere guvernamentală decât cu riscul major ca guvernul să cadă: parlamentarii ardeleni (şi poate nu numai ei) ai majorităţii de conjunctură nu vor îndrăzni atunci să stea în bănci! Si dacă Statutul va fi supus la vot, legea va cădea, şi deci şi guvernul (de data aceasta prin părăsirea coaliţiei de către UDMR). Aşa încât foarte probabil problema va fi amânată sine die sau cel puţin aceasta va fi varianta ce va fi încercată de către PDL pentru a scăpa de o alegere de tip loose-loose.
Dar USL? Pe termen scurt (cîteva luni, poate un an) USL are nevoie de UDMR pentru a forma o majoritate parlamentară şi a încerca o luptă contra lui Traian Băsescu în vederea nominalizării unui premier USL. Dincolo de acest termen, UDMR este mai degrabă inutil. Dacă USL va culege minimul de 51% de sufragii necesare pentru a îşi impune premierul dincolo de voinţa preşedintelui (fie şi prin suspendarea acestuia) atunci UDMR este de prisos. Dacă USL nu va atinge acest prag electoral, atunci este limpede că Traian Băsescu va încerca (şi după ruşinoasele obiceiuri dâmboviţene va şi reuşi) să formeze o majoritate parlamentară în care UDMR-ul se va alătura din nou PDL, care este şi va fi un partener mai comod de guvernare, căci este un partener slab. Fără să mai amintim că UDMR s-ar prea putea să nu prindă cele 5% voturi necesare pentru accederae în Parlament… şi după unele calcule s-ar putea să îi fie greu să câştige şi 3% (în eventualitatea schimbării Legii Electorale în sensul scăderii limitei de la 5% la 3%).
De ce atunci USL ar menaja în continuare susceptibilităţile UDMR? Până acum a făcut-o cu prisosinţă. Ba chiar la Congresul UDMR ambii lideri ai USL s-au întrecut în a face ochi dulci maghiarilor (este drept, nu întru totul nejustificat). De remarcat că şi în catilinarul discurs al lui Crin Antonescu din 16 Martie acesta a vizat autorităţile române (Preşedinte, premier, minsitru de externe) iar nu maghiarimea din România, luarea de cuvânt a lui Bella Marko fiind chiar elogiată.
Dar cum spuneam mai sus, UDMR se va vedea obligat în curând de către logica electorală să supraliciteze. Şi poate că este momentul ca liderii USL să înveţe să spună şi NEM… poate că această schimbare de atitudine va fi pe termen scurt (şi cu siguranţă pe termen mediu şi lung) benefică vieţii politice româneşti.
PS: chiar dacă ceea ce voi adăuga nu va suna bine în urechile multora nu mă voi putea opri să remarc faptul că nu este bine ca USL să lase discursul naţionalist în întregime pe seama PRM-ului. Deci USL va trebui să pedaleze mai mult pe cartea naţională fie şi numai pentru ca voturile românilor care s-au săturat de pretenţiile maghiare să nu se scurgă toate înspre un partid antisestem cum este PRM.
Radu Zlati 
Comentarii recente