A început de două zile festivalul de documentare One World – studenţii ştiu mai bine, am văzut că se fac dezbateri şi proiecţii de filme prin facultăţi, o idee excelentă care ar trebui să devină obicei tot anul, nu doar de festival.
Thet Sambath, un jurnalist al cărui tată a fost ucis în perioada omorurilor în masă ale khmerilor rosii, la mijlocul anilor 1970, caută altfel de explicaţii: “cred că numai un criminal poate spune adevărul”. Şi găseşte oameni care au participat la masacru. Omorau cîteva zeci pe zi. Au ajuns la cîteva mii de omoruri fiecare. Îi povesteşte şi cum o făceau (unul dintre ei îi arată cu un cuţit de plastic cum proceda) şi de ce: pentru că le spuneau şefii.
Pe de altă parte, jurnalistul reuşeşte să smulgă de la Fratele Numărul Doi (Nuon Chea, mîna dreaptă a lui Pol Pot) declaraţii unice despre directivele date de la centru.
Filmul e cu adevărat tulburător. Există o scenă memorabilă în care jurnalistul (care nu spusese pînă atunci că părinţii îi muriseră în timpul masacrului – mama sa fusese luată cu forţa de soţie de un miliţian khmer, a murit dup[ o na;tere grea) îi povesteşte lui Chea ce-şi aminteşte din copilărie, cum i-a povestit fratele său cum tatăl a fost înjunghiat iar apoi bătut cu picioarele. E un moment incredibil în care Nuon Chea îşi pierde masca şi îi tremura faţa. Îi spune că îi pare rău. Aproape zece ani au trecut pentru asta. Jurnalistul pleca aproape în fiecare weekend să-l viziteze pe fostul şef khmer, o relaţie se stabilise între ei. Cînd Chea e luat cu elicopterul şi dus la judecată, Sambath mărturiseşte că e foarte trist. A vrut să facă istorie, adică să dea o versiune cît mai aproape de adevăr, oricît de incomod. Şi a reuşit un lucru absolut incredibil.
Există şi un moment şocant în care totul se dă peste cap. În care nu mai funcţionează nici explicaţiile cu “oamenii simpli” puşi să ucidă, nici nimic. Un moment din care totul se surpă, mărturia dărîmă orice pretenţie de explicaţie a istoriei. Doi dintre criminalii “oameni simpli” povestesc despre un obicei din timpul omorurilor: beau lichidul din vezica biliară a victimelor.
Au fost nişte dezbateri după film. Cîteva întrebări bune puse din sală. Unul dintre producătorii filmului ne-a povestit cum a fost la proiecţia filmului în California, locul unde se află cea mai mare comunitate de cambodgieni refugiaţi: unii ar fi vrut să-i linşeze pe torţionarii prezenţi în sală; alţii au încercat să înţeleagă deneînţeles-ul; mai mulţi au pus bani şi l-au ajutat pe unul dintre torţionari să se trateze la o clinică…
Nu înţeleg totuşi de ce jumătate de sală fuge imediat ce începe să curgă genericul, nu e primul festival la care văd asta. :i nu înţeleg de ce trebuie să fie mereu unu care trebuie să pună întrebare cu care crede ele că îl “închide” pe invitat: un spectator a vrut să sublinieze că dacă filmul era despre nazişti nu se mai promova sigur înţelegerea torţionarilor etc. Avem si noi o obsesie deja nationala, ca nazistii nu-s tratati precum comunistii si intrebam pe unde apucam de ce o crima nu seamana cu alta…
sursa: VoxPublica
Radu Zlati 
Comentarii recente