Daca in filmul cu acest titlu realizat in 1963 de Stanley Kramer caracterele alergau din ce in ce mai haotic si nebuneste dupa o comoara, in pietele financiare din aceste zile jucatorii alearga in toate directiile incercand sa discearna cursul economiei mondiale. Momentan acest lucru pare o misiune imposibila daca tinem cont de fluxul continuu de stiri negative de la inceputul anului: revolutiile din Tunisia si Egipt, razboiul civil din Libia si Coasta de Fildes (se pregateste Sudan), tulburarile sociale din Arabia Saudita si Bahrein, cresterea abrupta a dobanzilor pentru finantarea Portugaliei, catastrofa naturala si potential nucleara din Japonia. Pentru cineva care a trecut prin momentele maxime ale crizei economice de la sfarsitul anului 2008 prezent fiind in inima furtunii pot sa va spun ca nu suntem inca la acelasi nivel de teama si volatilitate, dar ne apropiem cu pasi repezi. Increderea fragila a consumatorilor si companiilor care a fost refacuta incet si cu mare dificultate in ultimii doi ani este din nou sub presiune. Aceasta incredere va determina parcursul economiei mondiale si ale pietelor financiare pe termen scurt. Impactele secundare asupra actului de guvernare, in special gestionarea banilor publici, pot fi insa semnificative.
Ingratitudinea guvernarii
Guvernele tarilor din tari democratice cu economii deschise si de piata au de gestionat aceeasi problema fundamentale. Veniturile bugetare sunt foarte variabile pentru ca in esenta deriva din activitati economice pe termen scurt in timp ce cheltuielile bugetare sunt in mare parte fixe pentru ca deriva din obligatii continue pe termen lung: pensii, educatie, sanatate, aparare, etc. Administrarea acestei disparitati fundamentale necesita competenta, credibilitate, buna comunicare si tarie in situatii dificile.
Concret, TVA-ul si accizele sunt direct proportionale cu consumul care la randul lui este influentat de increderea consumatorilor. Taxele pe profit si venit precum si cele de tip social deriva din profitabilitatea sectorului corporatist si nivelul de angajare (sau somaj) care la randul lui este direct determinat de profitabilitatea companiilor. Aceste cinci tipuri de taxe reprezinta majoritatea veniturilor bugetare din orice stat dezvoltat sau in curs de dezvoltare (in Romania acest procent este de 78%). Dupa cum s-a vazut in anii 2008 – 2010, volatilitatea increderii consumatorilor si a profiturilor corporatiste a fost mult mai mare decat s-au asteptat autoritatile. In acelasi timp cheltuielile bugetare au continuat sa creasca sub presiunea imbatranirii populatiei dublata de cresterea pensiilor, prelungirea duratei de viata, si cresterea numarului de angajati si a salariilor din sectorul public. Rezultatul a fost o serie de deficite bugetare nemaintalnite in timp de pace. Finantarea acestor bugete pe perioada crizei a devenit o chestiune de securitate nationala.
Tari precum Grecia si Irlanda au cazut la examenul de administrare a banilor publici, Portugalia este corijenta cu sanse mici de trecere, Spania, Italia si Belgia sunt sub presiune sa produca raspunsul corect. Cum se prezinta Romania? A luat in mod diligent meditatii (scumpe!) de la FMI si BCE si, pana in prezent, se mentine pe linia de plutire dar este in permanent pericol din cauza slabelor aptitudini de aplicare in practica a teoriei invatate. O intrebare mai important insa este ce se poate intampla mai rau in viitorul apropiat si daca suntem pregatiti sa facem fata?
Mirarea Dlui Lazaroiu
Dl Sebastian Lazaroiu, Consilier Prezidential, Departamentul de Planificare si Analiza Politica, a observat cu interes si aparent cu surpriza ca BNR este principalul artizan al politicilor macro-economice ale Romaniei din ultimii doi ani. Lasand la o parte falsa ingenuitate a dlui Lazaroiu care are scopuri pur electorale observatia dansului este corecta si conduce la intrebarile firesti „de ce?” si „dar mai departe?” Putem raspunde la prima intrebare beneficiind de intelegerea ulterioara a anilor de criza: compententa colectiva, credibilitate nationala dar si in pietele financiare globale, comunicare abila. Merita observat ca atat BCE cat si Federal Reserve si-au extins si ele rolurile normale in mod similar si din motive similare. Intr-o mare masura se poate spune si despre cele doua cele mai importante banci centrale din lume ca au capatat inevitabil si un rol politic semnificativ. Ce nu pot sa faca insa nici BNR si nici BCE sau Federal Reserve este sa implementeze politici anti-criza.
Din acest motiv, a doua intrebare este cruciala. Ce se poate face in viitorul apropiat pentru a gestiona criza economica si mai ales o potentiala inrautatire a ei. In Romania raspunsul la aceasta intrebare este complicat de actualele dispute politice si de apropierea alegerilor din 2012. In mod normal guvernul ar trebui sa aiba un plan bine definit si opozitia sa il critice in mod constructiv oferind solutii alternative. In practica un astfel de plan ar trebui sa contina masuri de stimulare a economiei private, dezvoltare a infrastructurii si mentinere a disciplinei bugetare precum si solutii de avarie in cazul in care actuala volatilitate economica globala inrautateste declinul PIB-ului. Din pacate, dupa cum stim cu totii, acest lucru nu se intampla (inca) in Romania.
Fiscalitatea pe timp de criza
Una din principalele arme anti-criza pe care o are un guvern este determinarea fiscalitatii. Dupa cum am aratat deja volatilitatea, elasticitatea si mobilitatea bazei fiscale face acest act de guvernare deosebit de complex si dificil. Cu alte cuvinte, oamenii si companiile isi modifica comportamentul in mod abrupt („volatilitate”), reactioneaza la cresterea sau scaderea diferitelor taxe cu intensitati variabile („elasticitate”) sau se pot muta fizic sau legal in alte tari („mobilitate”). Este esential ca un guvern sa aiba intelegerea si estimarea teoretica a acestor fenomene pentru a folosi corect arma fiscalitatii. Acestea fiind spuse merita examinate principalele taxe din Romania in scopul determinarii nivelului optim care sa balanseze incurajarea cresterii economice cu mentinerea disciplinei (si finantarea pierderilor!) bugetare.
TVA
TVA-ul in Romania (care aduce 23% din veniturile bugetare) a crescut practic peste noapte de la 19% la 24%. Este evident ca a fost o masura de avarie, prost semnalizata si comunicata, cauzata de golirea accelerata a buzunarelor guvernamentale. Nivelul in sine este la limita de sus comparat cu restul tarilor din UE si ca atare nu mai poate fi crescut dar intrebarea se pune daca poate fi scazut? Trebuie considerate doua aspecte, impactul net asupra bugetului precum si predictibilitatea (si in consecinta credibilitatea) politicii fiscale in general. In tarile dezvoltate ministerele de finante au la indemana modele financiare complexe si testate in timp care estimeaza impactul modificarii oricarei taxe. Presupunand ca Romania nu are la indemana acest instrument, prudenta ar trebui sa domine instinctele populiste evitandu-se astfel repararea unui pocinog cu o boroboata. Desi este dureros pentru buzunarul consumatorilor TVA-ul trebuie sa ramana constant pentru a a asigura o minima stabilitate bugetara, acest lucru contribuind putin si la refacererea increderii in predictibilitea politicilor fiscale. Se poate bineanteles lucra la detalii prin scaderi temporare tintite la stimularea anumitor industrii cheie, de exemplu scaderea TVA-ului la materiale de constructii sau vanzari de masini noi sub un anumit pret. Atfel de masuri se pot contrabalansa prin impunerea de TVA pe produse si servicii de lux netaxate in prezent cum sunt de exemplu biletele de avion.
Contributii sociale
A doua categorie de taxe, cele de tip social, aduc in mod agregat 28% din veniturile bugetare. Nivelul acestor taxe in Romania este mare si (culmea!) in crestere de la 41.8% la 43% in 2010, comparabil fiind cu statele sociale si dezvoltate din vestul Europei. Evident, un astfel de nivel descurajeaza angajarea formala din sectorul privat. In combinatie cu portite de scapare gen conceptul de Persoana Fizice Autorizate (PFA), rezultatul este o forta de munca activa „cu acte” foarte mica raportat la populatie (Romania 19% fata de Marea Britanie 49% si SUA 50%!) dublata de cateva milioane de lucratori fara acte sau cu acte pe salarii mai mici decat realitatea. Tinta oricarui guvern care doreste dezvoltare economica si micsorarea economiei „la negru” trebuie sa fie scaderea acestor taxe chiar daca pe termen scurt impactul net este deficitar si deci trebuie finantat.
Cota unica
Veniturile bugetare din impozite pe profit si venit reprezinta 17% din total (6% persoane fizice si 11% persoane juridice). Una din putinele succese de necontestat ale politicii fiscale romanesti din ultimii sapte ani a fost implementarea si mentinerea cotei unice de 16%. Acum se pune problema daca aceasta cota se poate scade, creste sau diferentia ca masura anti-criza. Discutii similare au loc in toate tarile capitaliste cu argumente complexe si infierbantate in spatele fiecarei propuneri. In cazul specific al Romaniei trebuie tinut cont de doua circumstante importante: inabilitatea istorica de a colecta mai mult de o treime din PIB si nivelul relativ mic al cotei unice. Aceste circumstante ne indica empiric impactul bugetar redus al unei potentiale cresteri semnificative (din cauza cresterii evaziunii) sau al unei scaderi semnificative (din cauza nivelului relativ mic). Nu trebuie uitat si factorul politic in conditiile in care Germania si Franta, principalii finantatori ai UE, pun presiune crescanda pe tari unde cota unica este chiar mai mica decat in Romania (Irlanda 12.5%, Bulgaria 10%, Cipru 10%) ca si pret al ajutorarii financiare. Cota unica insa trebuie extinsa pe toate categoriile de venituri ale populatiei inclusiv castigurile din capital de orice fel, beneficii ne-monetare ca de exemplu asigurari private de sanatate sau de viata, mosteniri, precum si toate pensiile peste un anumit nivel minim.
O cota diferentiata este o masura cu caracter social si care se aplica intr-adevar in tarile dezvoltate europene. Implementarea unui astfel de sistem in acest moment in Romania este o idee proasta pentru ca ar duce la cresterea evaziunii fiscale din partea principalilor platitori de taxe si creatori de valoare si locuri de munca si anume persoanele cu venituri superioare. Cand Romania va avea un PIB pe cap de locuitor la media UE si va colecta in taxe mai mult de 40% din PIB putem sa stam de vorba, pana atunci este populism ieftin.
Quo vadis
Ce ne facem insa daca economia mondiala intra in recesie si PIB-ul Romaniei continua sa scada. Am argumentat pentru o politica fiscala stabila cu exceptia unor modificari punctuale si temporale de TVA si de scaderea graduala a CAS. Aceasta politica trebuie sustinuta de extinderea bazei fiscale si a tipurilor de venit taxabile. Chiar si in aceste conditii este posibil ca un soc economic extern sa duca la o agravare a deficitului bugetar. In acest caz insa guvernul va trebui sa recurga la cealalta mare arma care ii sta la dispozitie si anume reducerea cheltuielilor bugetare si a pierderilor din companiile de stat.
sursa: Contributors.ro
Radu Zlati 
Comentarii recente