Săptămâna ce tocmai se încheie a consemnat, după mine, un triplu eșec al politicii externe românești. Chiar dacă diferite pe fond, toate situațiile care au impus intervenția ministerului de externe, condus de onor domnul Baconschi, au demonstrat slăbiciune, nehotărâre și o întârziere nepermisă a reacțiilor. În ce privește declarațiile oficialilor maghiari și incidentul de la Miercurea Ciuc, inițial ministerul de externe s-a făcut că plouă. Chiar și după audierile din Comisia de politică externă de la Senat, Teodor Baconschi ne-a explicat cum că a fost o greșeală și că așteaptă precizări. A urmat apoi episodul cu repartierea românilor din Japonia, inițiativă și ea mult întârziată, în comparație cu reacția altor state, care s-au ocupat de proprii cetățeni cu promptitudine. Și în plus, ministerul nu a găsit bani decât pentru jumătate din costuri, punându-i să plătească cealaltă jumătate pe cei care doresc să se întoarcă în România. În fine, în cazul Libiei, România e pe nicăieri. Am aflat doar că Traian Băsescu s-a contrat iar cu președintele Franței și ca să-i „facă în ciudă” nu e de acord cu intervenția în Libia. Tema acțiunii militare în Libia ar merita o discuție de fond separată. Grav mi se pare însă că singurul lucru pe care ministrul de externe a fost capabil să-l spună este că „suntem pe recepție”. Cam atât poate diplomația românească.
Dacă ținem cont și de eșecul aderării la spațiul Schengen, aceste episoade vin să completeze imaginea unui administrații mereu prinsă pe picior greșit, depășită de situație și incompetentă. Perioada Baconschi în politica externă românească este apogeul unei involuții, pe mai multe planuri.
În primul rând în materie de obiective și strategii. România nu are o viziune despre rolul și locul său în cadrul Uniunii Europene, NATO și în sistemul de relații internaționale. După aderarea la Uniunea Europeană, România nu și-a formulat un obiectiv realist de politică externă și nu are un proiect în acest sens. Pentru că nu putem include la acest capitol basmele lui Traian Băsescu despre relația cu „licuriciul cel mare” sau obsesia Mării Negre. Nici nu mai e nevoie să subliniem faptul că România s-a autoizolat, deteriorându-și parteneriate cu tradiție, precum cel cu Franța, având ieșiri nepotrivite față de Rusia sau China și determinând răceala puterilor europene (să ne amintim de vizita Cancelarului german Angela Merkel). Politica noastră externă este una haotică și imprevizibilă, o politică a extremelor, care oscilează între reacții deplasate, „rățoieli” nediplomatice și tăcere.
În materie de semnificații interne. Foarte multă vreme ministerul de externe a fost privit ca ieșind din sfera competiției politice autohtone. Miza reprezentării României pe plan internațional, cu prestanță și demnitate, a putut depăși adversitățile interne. Au existat momente cheie în care politica externă a fost generatoare de consens, iar obiectivele comune ale aderării la NATO și UE au unit clasa politică. Au fost situații în care a contat mai puțin dacă la șefia ministerului de externe este un social-democrat sau un liberal, și mai mult atingerea unui scop comun, adoptarea unei poziții coerente care să servească României ca stat. Nu întâmplător, de-a lungul timpului, deținătorii portofoliului externelor au fost mereu bine cotați în sondajele care măsoară încrederea publică. Detașarea de conflictele interne și percepția „superiorității” obiectivelor de politică externă a făcut ca aceștia să aibă o aură aparte în ochii publicului, să nu fie supuși aceluiași ritm de erodare precum colegii lor de cabinet. Or, am văzut zilele trecute că o abordare consensuală în politica externă nu e posibilă, că aceasta este afectată de și subsumată disputelor interne. În timp ce titularul funcției de ministru nu este nimic mai mult decât o marionetă lipsită de idei, de reacții și de coloană vertebrală.
Și aici ajungem la al treilea punct. Concomitent cu involuția în ce privește obiectivele și semnificațiile politicii externe, s-a produs un fenomen similar și în materie de persoane. Dacă ne uităm pe lista celor care au exercitat funcția din 1990 încoace, constatăm un regres. Cronologic, cei dintâi miniștri de externe ai României postcomuniste au fost Sergiu Celac, Adrian Năstase, Teodor Meleșcanu, Adrian Severin. Personaje politice cu prestanță, cu o anumită anvergură, care s-au bucurat și se bucură încă de prestigiu în lumea europeană. Și orice li s-ar reproșa în politica internă, nu pot fi acuzați de nepricepere sau inconsistență în cea externă. Cu totul alt profil are actualul deținător al acestei demnități publice. Ministerul de externe a fost răsplata pe care Baconschi a primit-o pentru recordul cu iz de fraudă electorală de la Paris, care i-a adus lui Băsescu un nou mandat.
Baconschi este însă un non-ministru. El nu există în politica externă a României. De altfel, au fost doar două momente în care acest personaj s-a remarcat în plan public, niciunul neavând vreo legătură cu dipolmația și cu reprezentarea internațională a României, ci cu statutul său de slugă lingușitoare: elogiul penibil adresat Elenei Udrea și lansarea Fundației Creștin-Democrate, cu care ocazie „elita” portocalie se îmbuiba în timp ce angajații ministerului de finanțe se baricadaseră în instituție pentru a-și cere drepturile.
Cam așa arată lucrurile azi. În politica externă am mers din rău în mai rău. N-avem direcție și nici reprezentare. Nu suntem capabili de reacții raționale și inteligente. Și când nu știm ce să facem, stăm pe recepție…
sursa: Iulia Huiu
Radu Zlati 
Comentarii recente