Ioana Paverman: O privire aruncată asupra mişcărilor naţionaliste din Europa de astăzi

Cam cu o lună de zile în urmă, Euronews difuza un interviu revelator cu Marine Le Pen, fiica cea mică a lui Jean-Marie Le Pen, deja celebrul fondator şi preşedinte, timp de aproape patruzeci de ani, al Front National, partid naţionalist radical francez, cu o apăsată retorică populistă. Înfluenţaţi de cele mai recente sondaje de opinie, care estimeatză că la viitoarele alegeri prezidenţiale din Franţa Marine va acumula un procentaj de 18%, jurnaliştii de la euronews aleg să titreze interviul: “Marine Le Pen, viitorul preşedinte al Republicii Franceze?”. Citiţi aici dezbaterea pe această temă .
Vive la nation!

Am spus revelator, pentru că iată ce spune Marine Le Pen: “nu intenţionez să mă distanţez de reuşitele tatălui meu, deoarece el este cel care a creat, în Franţa, un partid care apără naţiunea, singurul, de altfel, din oceanul de partide globaliste care domină, în prezent, clasa politică. Şi nu numai că el este cel care l-a înfiinţat, dar tot el este cel care l-a făcut să treacă testul timpului.” După ce subliniază în mai multe rânduri asemănarea dintre Uniunea Europeană şi arhitectura totalitară a Uniunii Sovietice, Marine Le Pen alege să răspundă la întrebarea “cum perspectivizaţi viitorului Uniunii Europene”, astfel: “cred că trebuie să fie reconstruită. Cred că Europa poate supravieţui doar în jurul conceptului de Europa naţiunilor, o Europă care respectă suveranităţile naţionale; este o Europă a cooperării, unicul concept care, în mod obiectiv, are potenţialul de a genera rezultate optime pentru viitor.”

Deşi mai aşezată, fără nuanţele evident xenofobe şi fasciste ale bătrânului său tată (care în 2002 îi înspăimânta pe cetăţenii Republicii Franceze ajungând în turul doi alegerilor prezidenţiale, alături de Chirac), Le Pen, Fille nu este, în niciun chip, mai puţin “periculoasă”. The Guardian scria, de pildă, că modul său de prezentare în public face, într-adevăr, ca programul său politic să pară mai blând, însă în esenţă el rămâne identic cu al tatălui său. Marine este la fel îndârjită ca toţi ceilalţi lideri naţionalişti care împânzesc Europa, însă în cazul său există ceva care o face să fie convingătoare şi dezirabilă. Să fie, oare, chimia personală, sau faptul că ea rosteşte ceea ce mulţi cetăţeni francezi, şi nu numai, vor să audă, fără să aibă însă curajul de a se pronunţa? Alfel spus, asistăm, cumva, la o (re)naştere a (neo)naţionalismului?

Redeşteptarea pasiunilor naţionaliste

Francezii nu sunt, însă, o excepţie. Naţionalismul, sau neo-naţionalismul, cum mai este el adesea numit, în secolul XXI, pare să devină noua modă politică. Prin modă înţelegem aici acea sumă de simboluri care decodifică, la un moment de timp dat, comportamentul uman şi relaţiile sociale existente.

Aşadar, atunci când spunem că naţionalismul devine o nouă modă, înţelegem prin asta faptul că el traduce un anumit tip de valori şi sisteme de credinţă latente şi/sau manifeste în cadrul unui ansamblu social dat.

Când cu un an în urmă, gruparea extremistă bască ETA reitera declaraţia de încetare a focului, mulţi s-au bucurat. Cu toate acestea, depoziţia ETA nu a avut nicio valenţă simbolică lărgită; discursul naţionalist, sau cu valenţe naţionaliste, continuă să fie tot mai prezent în parlamentele statelor naţionale. De pildă, chiar în inima UE, în Belgia, Nieuw-Vlaamse Alliantie, partid de dreapta radicală, astăzi cel mai vizibil reprezentant al Mişcării Flamande, a reuşit să acumuleze, le alegerile generale din 2010, o majoritate confortabilă, reuşind să domine, astfel, atât Camera Reprezentanţilor, cât şi Senatul.

La fel, în Scoţia, cel mai mare partid politic la ora actuală este Scottish National Party; partid care, în cadrul Manifestului de la Westminster, din anul 2010, sublinia faptul că “Scoţia merită mai mult”, atacând faptul că Parlamentul de la Londra este veşnic prea ocupat cu alte priorităţi, ignorând, adesea, nevoile reale ale comunităţilor locale din Scoţia. “Ambiţia noastră vă este dedicată vouă, scoţienilor, şi familiilor voastre. […] Suntem pe deplin încrezători în capacitatea Scoţiei de a-şi obţine independenţa. Ne concentrăm în direcţia construirii unei naţiuni scoţiene mai puternice şi mai de succes”, continua acelaşi Manifest.

Italia este un alt exemplu. Aici, naţionalismul promovat de către mişcarea Lega Nord a devenit mai curând un tip de Weltanschauung (literal “privire înspre lume”) decât o simplă formă de organizare politică. Lega este chiar o sub-cultură politică, şi asta pentru că programul său politic, oricât ar fi el de important pentru alegători, mai ales pentru cei din zonele industriale, nu poate explica, singular, întregul succes electoral al formaţiunii. Ce propun leghiştii? Comunitarism cultural, solidarizat pe marginea dispreţului faţă de străini, patriotism local exacerbat, dispreţ pentru cei care locuiesc mai jos de Roma, xenofobie, cereri de federalizare ş.a.m.d. Ceea ce i-a adus, însă, celebritatea Ligii Nordice a fost mai puţin ideea de a proteja şi promova interesele economice locale, ci mai curând discursul etno-regional şi inventarea unui termen nou, Padania^[1]. Aşadar, abilitatea mişcării a fost aceea de a traduce cultura locală a micilor întreprinzători nordici într-un mit al etnicităţii nord italiene.

Iar exemplele continuă în aceeaşi logică, indiferent dacă ne situăm la vestul sau la estul, la nordul sau la sudul Europei. Desigur, întrebarea de pe buzele tuturor este „de ce?” De ce această redeşteptare a sentimentelor naţionale?

Local anti global

Se vorbeşte, din ce în ce mai des, despre schimbarea de natură a naţionalismului; detaliu care ar traduce o revenire a naţionalismelor, într-un context european care, de jumătate de secol, de la înfiinţarea Comunităţii Europene, se tot străduieşte să alunge pasiunile locale, în numele „unităţii în cadrul diversităţii.”

Observatorii fenomenului se împart, în genere, în două. Pe de o parte, sunt cei care ne spun că, date fiind condiţiile de viaţă, mai ales din Occident – prosperitate economică, securitate socială, consolidare democratică etc., în viitor vom asista tocmai la o diminuare a sentimenelor naţionaliste. Cu alte cuvinte, cosmopolitanismul învinge localismul. Oamenii circulă mai mult, învaţă din obiceiurile vecinilor, indentităţile fuzionează etc.

De cealaltă parte, îi avem pe cei care postulează tocmai acest reviriment al sentimetelor naţionaliste şi o repliere pe local, comunitate, religie, etnie, naţiune etc. Toate acestea se întâmplă tocmai din cauza insecurităţii pe care tot acest dute-vino al globalizării o generează şi, respectiv, din cauza imposibilităţii celor mai mulţi dintre cetăţeni de a se regăsi în conceptul de „cetăţean global”. Tot aici îşi face loc, desigur, şi argumentul originar în vechiul discurs anti-colonialist, al raportului inechitabil, de pe piaţa globală, între ţările industrializate şi cele din lumea a treia, primele exploatatoare, cele din urmă, exploatate.

Detaliile cu privire la modul în care naţionalismul şi discursurile sale evoluează, sunt extrem de consistente şi ele nu pot fi ignorate, tranşate sau îngrămădite în generalizări. Este o realitate la care asistăm şi pe care suntem obligaţi să ne-o explicăm.

Nu putem încheia, însă, înainte de a ridica un semn de întrebare vis-a-vis de discursul naţionalist din România. Există? Şi dacă da, unde? Care este retorica sa? Cat de consistent este el?