Zilele trecute un coleg de pe standard.ro aducea in discutie problema „Europei rupta in doua”, citandu-l pe Irving Stelzer (directorul departamentului de cercetare în domeniul politicilor economice de la Hudson Institute din Washington). „Chiar dacă criza va trece, Uniunea nu va mai fi la fel. În interiorul ei va conta din ce în ce mai mult dacă o ţară se află printre cele 17 ale zonei euro sau cele 10 din afara acesteia.”
In opinia mea, Europa merge cu doua viteze inca de la inceput. Mai mult, in insasi interiorul zonei euro sunt vizibile doua componente distincte: pe de o parte, state care au avut beneficii nete ca urmare a renuntarii la independenta politicii monetare si pe de alta parte state care au avut si au costuri nete.
Din prima categorie fac parte tari precum Germania, Olanda, Belgia, Franta (tari puternic atasate preferintelor pentru inflatie scazuta, mai putin ultima). Aceste state au fost de altfel si cele care au „gandit” Tratatul de la Maastricht. Pentru aceste tari, stabilitatea macroeconomica indusa de respectarea acestor criterii venea ca o manusa, avand in spate un „background” economic foarte solid. Altfel spus, pentru niste tari puternic tehnologizate, cu rate de productivitate de invidiat, detinatoare a unor puternice mecanisme de ajustare si, pe fond, puternic competitive, stabilitatea macroeconomica e un proces de tip „fine tuning”. De altfel, tot aceste state au fost si cele peste care criza a trecut fara sa lase urme foarte adanci.
Cum ramane cu celelalte, care nu sunt atat de putenic competitive? Raspunsul se regaseste in intrebare. Iar teoriile de integrare monetara l-au sugerat de cateva zeci de ani. In 1961 s-a luat chiar si premiul Nobel pentru o idee care, culmea, avea sa nu fie luata in considerare decat marginal in cazul zonei euro. Atat timp cat particularitatile structurale ale economiilor nu se vor subsuma ideii de competitivitate, solutiile de tip Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară (FESF) sau Mecanism european pentru stabilitate financiara nu vor fi decat solutii temporare, cu efecte temporare. Confruntate cu o noua criza, economiile slabe vor reactiona la fel.
In aceste conditii, Romania ce sa aleaga? Primul lucru pe care ar trebui sa-l intelegem este ca politica Bancii Centrale Europene nu vizeaza particularitatile fiecărei economii. Atunci cand ia decizii, BCE se adreseaza unor structuri economice presupuse similare. Altfel spus, a presupune ca Germania ne rezolva noua problema inflatiei este o mare greseala. Cel mult putem beneficia importand preferintele scazute pentru inflatie ale zonei euro. Insa masura comuna a BCE poate avea efecte diferite in economii diferite. Acesta este si motivul pentru care una dintre conditii pentru a fi acceptat in zona euro este sa ai inca de la inceput o inflatie mica si mai ales stabila (obtinuta intr-un mod sustenabil). Altfel, este strict problema ta.
Aici cred ca Romania are o problema de fond. In mare, pentru ca Banca Nationala a Romaniei tinteste un indicator pe care nu il poate, de fapt, controla. Asa se face ca, in analizele sale, in procesul de evaluare a eficientei politicii monetare, BNR distinge intre evolutia inflatiei totale si evolutia inflatiei de baza (inflatie ce poate fi controlata de BNR). Inflatia care poate fi administrata de BNR a scazut progresiv, mentinandu-se insa aproape constanta componenta remanenta. Cu alte cuvinte, din cauza unei „componente structurale” a inflatiei, aceasta nu va putea cobori sub un anumit prag atat timp cat nu vor fi rezolvate problemele structurale din economie.
Ce inseamna asta, mai exact. In ultimii ani, ponderea în cosul IPC a produselor alimentare a fost de circa 40 la suta (aproape dublu în raport cu valoarea consemnata in zona euro). Asupra unor astfel de variabile influenta politicii monetare prin gestionarea cererii agregate este aproape nula. Miscarile unei astfel de variabile sunt impredictibile, iar impactul direct exercitat asupra evolutiei indicelui preturilor de consum este semnificativ (cu atât mai mult în cazul României, în conditiile în care ponderea pe care o detin acestea în cosul de consum este ridicata). Altfel spus, putem spune ca inflatia in Romania este puternic meteosensibila: daca avem norocul sa ploua, o ducem bine, daca nu…nu.
De altfel, in rapoartele sale BNR aminteste in mod consecvent aproximativ aceeasi factori care au afectat atingerea tintei propuse. Factori care se afla in afara sferei de influenta a politicii monetare. Amintesc aici doar cativa: persistenta unor rigiditati nominale asimetrice, programarea efectuarii unor ajustari semnificative de preturi administrate, socuri adverse pe latura ofertei. Cu alte cuvinte, din cauza structurii economiei, a problemelor inca nerezolvate ale acesteia sau a modului asimetric in care economia raspunde la socuri adverse, sub impactul unei multitudini de socuri, rata anuala a inflatiei a consemnat în mod constant abateri în sens crescator fata de intervalul de variatie din jurul punctului central al tintei.
Adevarat. Cu toate astea, as face aici cateva remarci. Deficientele structurale ale economiei sunt reale. Si demne de luat in considerare. Si in afara sferei de influenta a politicii monetare. Se impune insa o analiza mai atenta a caracterului temporar sau permanent al socurilor amintite mai sus. Pentru simplul motiv ca intr-un fel manageriezi un soc de natura temporara si in cu totul alt mod unul de natura permanenta. Au existat situatii cand socuri pe partea ofertei au fost evaluate initial ca avand efecte temporare, in realitate insa efectele inflationiste al unora din acesti factori s-au dovedit a fi „neasteptat de ample si de durabile”.
Pe de alta parte, avand in vedere rolul si implicatiile nivelului tintelor de inflatie, BNR ar trebui sa ia in considerare oportunitatea, daca nu chiar necesitatea revizuirii acestora de fiecare data cand e necesar. BNR isi va consolida mult dorita credibilitate (cu toate beneficiile care decurg de aici) atat timp cat agentii economici o vor percepe ca pe un decident ancorat in realitate si nu ca pe unul care face economie de laborator. Si care, desi stie ca tinta nu va fi atinsa (si stie si de ce), se mentine pe pozitie „in scopul ancorarii anticipatiilor inflationiste”. Si, de fiecare data, efectul a fost exact contrar.
In concluzie, daca vrem sa intram in zona euro, reducerea decalajelor din economia reala este stringenta. Deficientele din economia reala afecteaza grav tintele nominale. Mult timp am fost obsedati de dilema convergenta reala urmata de convergenta nominala sau invers? Cred ca acum este evident care este raspunsul. Mai ales ca si zona euro merge in aceeasi directie. Fiecare economie trebuie să-şi creeze insa propriul drum, funcţie de specificitatea ei. S-ar părea că România inca nu a ales. Inca se mai gandeste. Cert este că cu cât o va face mai repede cu atât mai bine.
sursa: Standard
Radu Zlati 
Comentarii recente