…sa o luam babeste: in acceptiunea generala, reprezentantii nostri, indiferent la ce nivel (prezidential, parlamentar, consiliu judetean, local, agentii guvernamentale, etc), vorbesc, actioneaza sau legifereaza in numele nostru, in numele electoratului, al poporului, etc. [Nota : nu discutam acum daca acest popor e inteles la modul corporatist sau ca o colectie de indivizi, desi ar merita.] Prin urmare, declarativ (si ideal), orice reprezentant are drept principala – daca nu chiar unica – preocupare identificarea nevoilor, dorintelor si vointelor noastre. Nu asumam neaparat (sic) ca acesti reprezentanti sunt persoane morale, dar ne mangaiam cu ideea ca, daca nu ne respecta nevoile, dorintele, etc. nu ii vom mai alege urmatoarea data. Ii vom pedepsi, cu alte cuvinte, pentru ca nu si-au respectat mandatul. Asa ca ne stiu de frica. Simplificat, pe aceste prezumtii se bazeaza intregul edificiu al legitimitatii democratiei reprezentative.
Fat Frumos si Muma Zmeilor
Simplu in teorie, greu in practica. Daca ar fi intr-atat de simplu, lumea nu s-ar fi scarbit de politica, reprezentanti si alegeri intr-un ritm atat de accelerat. E posibil asadar ca, dincolo de practica, problema sa inceapa in teorie. E posibil ca dincolo de Nastase, Ridzi, Anastase, Severin, Voiculescu sau mai stiu eu cine, problema sa fie mai grava. Daca ar fi doar cazurile punctuale de coruptie si abuz, doar teviziunile mogulilor si tabloidizarea presei romanesti, fenomenul ar fi restrans la Romania – or toate studiile demonstreaza contrariul : fenomenul « scarbirii » si absenteismului, insotit de revigorarea, prin compensare, a miscarilor mai mult sau mai putin extremiste, e prezent si din ce in ce mai manifest in democratiile « vechi » si « noi » deopotriva. Chiar daca intensitatile difera de la un caz la altul, trendul se pastreaza si se accelereaza. Avem asadar a ne ingriji de padure cel putin la fel de mult pe cat ne preocupam de copaci. Cand Fat Frumos vroia sa scape de Muma Zmeilor a aruncat in urma-i un piaptan. Piaptanul s-a transformat intr-o padure. Cu padurea si copacii a avut de furca Baba Cloanta Cotoroanta. Noi avem a ne preocupa de piaptan.
De ce e, prin urmare, atat de greu de implinit misiunea de ‘reprezentant’ ? Pentru ca nu exista – nici in cazul alegerilor pe lista si nici al celor uninominale – un mandat clar, pe puncte, a ceea ce reprezentantul/a are de facut (sau trebuie sa se opuna). Si nu exista, pentru ca nu-l stim (nici individual, nici colectiv). Stim ca vrem, dar nu stim ce. Cand vine vorba despre chestiuni punctuale, suntem pierduti. Suntem precum Fericitul Augustin in Solilocvii : « Pana nu ma-ntrebi ce-i timpul, stiu. Daca ma-ntrebi, nu mai stiu. » Dincolo de programele de partid si de promisiunile electorale, procesul se rezuma la ceea ce s-ar putea numi interpretarea dorintelor/nevoilor electoratului. Or interpetrarea, nesupusa nici unei constrangeri teoretice, poate aluneca lesne in creatie.
O companie care produce, sa zicem, periute de dinti, n-asteapta ca lumea sa ceara in manifestatii de strada periute vibratorii, cu zece randuri de peri si maner flexibil. Nu. Ea creeaza, prin reclama, aceasta dorinta. O induce in subconstient (sau macar incearca) pana cand dorinta devine nevoie imperioasa. (De buna seama, puteti extinde asta la orice altceva, de la cizmele trendy la Facebook, Ipad, etc.). La fel si in politica. Un ‘reprezentant’ abil nu va sta sa afle din sondajele de opinie ce-si doreste electoratul pentru a reactiona pe masura. Nu. Dimpotriva, va stii cum sa induca in randurile ‘poporului’ o dorinta/nevoie inexistenta, de facto, pana atunci. [Nota : Despre lejeritatea omului ‘civilizat’ de a-si transforma dorinta in nevoie are Rousseau cateva pagini interesante.] Si asta indiferent daca e vorba despre parlamentul unicameral, autonomia tinutului secuiesc, eutanasierea cainilor vagabonzi sau altele. Oamenii vor descoperi peste noapte ca asta era dorinta lor ascunsa, ca asta au voit dintotdeauna : sa avem parlament unicameral, sa fim autonomi, sau sa scapam de cainii vagabonzi.
Aici nu mai e vorba doar despre controlul agendei publice. Aici e vorba despre crearea acestei agende ab nihilo. Sau aproape.
Politicianul roman si periuta de dinti
Ceea ce se incearca in ultimii ani de catre mai toti politicienii e exact aceasta re-modelare a dorintelor, nevoilor sau asteptarilor electoratului/poporului. Personal, ma indoiesc ca e vorba de vreo strategie elaborata, constienta. E, mai degraba, o reactie subconstienta la stimulii istoriei. Inconstienta, insa, in acest caz nu echivaleaza cu ineficienta. Dimpotriva. Mai mult sau mai putin inconstient, toti politicienii romani lucreaza la impunerea in constiinta publica a ideii ca «merge si asa », ca « nimeni nu e perfect », ca « oameni suntem » si deci « toti o apa si-un pamant » (i.e., mocirla).
Daca tendinta nu e imediat evidenta e pentru ca nu se manifesta intotdeauna explicit. Da, cand PSD-ul, PDL-ul, PSD-ul, UDMR-ul, s.a.m.d. isi apara cu indarjire, pe fata, coruptii, turnatorii, etc, mesajul e limpede. Dar cand fiecare tabara o arata pe cealalta cu degetul, vituperand (pe buna dreptate) abuzurile din cealalta parte, ignorandu-le sau minimalizandu-le pe cele proprii, efectul e acelasi, ba inca indoit mai periculos, pentru ca mai insidios.
In politica, insa, problema creatiilor ab nihilo a asteptarilor poporului e ca, pentru a avea sorti de izbanda, trebuie sa se bazeze, cat de cat, pe o umbra de realitate. Inainte de aparitia lor pe piata, nu ne doream periute de dinti electrice, cu zece randuri de peri, dar ne doream dinti albi si sanatosi. Daca incerci sa fortezi pana si aceasta umbra a realitatii, risti un efect de bumerang. Cu alte cuvinte, risti ca propunerea de acceptare pasiva (sau chiar entuziasta) a lui « oameni suntem » sa fie respinsa intr-atat de vehement incat sa se intoarca impotriva-ti, izbindu-te, cu sete, peste dinti.
Intrebarea principala, asadar, care se pune la aceasta ora e urmatoarea : Cat de dispus e electoratul roman sa inghita galusca lui « nimeni nu e perfect » si « suntem cu totii o apa si-un pamant », i.e., coruptia e acceptabila sau pasibila (doar) de o ridicare din sprancene ? Din acest punct de vedere, calculul majoritatii politicienilor e cinic dar realist : cata veme, la scara mai mica (dar mai deasa) majoritatea romanilor pare ca aplica in viata de zi cu zi principiul « las’ ca merge si-asa », e perfect indrituit sa anticipezi ca strategia politicienilor nu forteaza (prea mult) realitatea. Ca va cadea nu pe stanca ci pe pamant hranitor, va da roade si va putea fi implementata cu succes.
In varianta pesimista, a fost deja.
Ramane, insa, macar teoretic, posibila si cealalta varianta – aceea ca eforturile de marketing sa fie intr-atat de evidente, de exagerate, incat sa produca reactia contrara. La urma urmei, chiar daca ne dorim dinti sanatosi, e putin probabil ca ne vom lasa convinsi sa folosim o matura frumos ambalata si varata in priza pe post de periuta de dinti.
In fine, dar nu in cele din urma, Basescu si lupul
Un caz particular, dar nu mai putin semnficativ, il reprezinta, de buna seama, Traian Basescu. Si asta nu doar datorita pozitie unice pe care detine (atat la propriu cat si la figurat) la carma statului cat si datorita (din cauza ?) indemnarii sale de a crea si impune agenda publica. De a vinde, cu alte cuvinte, orice fel de periuta de dinti doreste, cand pofteste, cui pofteste, convingandu-i pe cei mai multi ca, de fapt, asta si-au dorit intreaga viata : eutanasierea cainilor vagabonzi, parlament unicameral sau mai stiu eu ce.
Presedintele a devenit, insa, victima propriului sau succes. A reusit sa vanda pana acum intr-atat de multe periute de dinti – de la tepele din Piata Victoriei, la modificarea Constitutiei si de la moguli la asistatii sociali – periute pe care a fost primul care sa le arunce la gunoi, incat vanzarea fiecarei noi periute, oricat de imbietoare, devine, pe zi ce trece, o sarcina din ce in ce mai dificila. Ganditi-va la Colgate. Daca, dupa cinci periute si sapte paste de dinti schimbate, fiecare periuta si pasta de dinti iti sunt prezentate ca fiind « cele mai bune », cele de care « ai cu adevarat nevoie », incepi sa banuiesti ca, peste o saptamana sau o luna, va iesi pe piata, inevitabil, o periuta cu 12 randuri de peri, o turatie mai mare si o pasta de dinti in sapte culori, fiecare cu rostul ei, sa-l priceapa tot natangul (verde pentru menta, alb pentru albit, albastru pentru o respiratie proaspata, rosu pentru gingii, etc.).
Inainte de Basescu sau Colgate (sau Gillette – cinci lame intr-una singura), a patit-o Ionica. Ionica, baiatul acela care punea sateanii pe drumuri strigand ca vine lupul. Pana cand lupul a venit, Ionica a strigat, satenii, insa, au ramas, dezamagiti, acasa.
Nu ne ramane decat sa speram ca lupul nostru e inca departe. Si ca, daca nu invata din istorie, presedintele nostru invata macar de la barbieritul cu Gillette : cinci lame e maximul pe care un obraz, oricat de gros sau de subtire, il poate duce.
sursa: VoxPublica
Radu Zlati 
Comentarii recente