Recentele declaraţii ale lui Crin Antonescu legate de votul românilor din afara graniţelor au stârnit comentarii aprinse. Așa cum și propunerea de introducere a votului prin corespondenţă pentru diaspora a generat controverse.
Cred că este momentul să avem și în România o dezbatere asupra a ceea ce se numește „votul extern”. Ea se poartă peste tot în lume, de foarte mulţi ani, cu argumente, răspunsuri și soluţii extrem de diferite. Nu am descoperit-o noi acum, dimpotrivă.
Că această dezbatere ar fi trebuit purtată cu ani în urmă, e inutil să mai spunem. Ca și atunci când este vorba de alte subiecte sensibile și importante, constatăm că România a trecut, cu prea multă ușurinţă, peste discuţia cu privire la românii din afara graniţelor. Nu ne-am pus nici întrebări de principiu, nu ne-am gândit nici la consecinţe, nu am analizat nici un fel de variante sau nuanţe, nu ne-am uitat la experienţa altor state. Și din punct de vedere instituţional și al cadrului normativ, am tratat acest subiect cu maximă superficialitate. A trebuit să parcurgem experienţa politică, marcată de suspiciuni, a alegerilor prezidenţiale din 2009, ca să realizăm că votul diasporei poate fi decisiv pentru soarta României. Și în termeni numerici, și în termeni de organizare.
La o primă impresie, chestiunea legată de votul românilor din străinătate pare simplă, ușor de tranșat.
Tentaţia este de a judeca acest subiect în termeni dihotomici: alb și negru. În virtutea principiului democratic al sufragiului universal, este cumva normal ca toţi cetăţenii să poată vota, indiferent unde se află.
La o privire mai atentă însă, dincolo de simpla prevedere a dreptului de vot, se ridică o serie întreagă de probleme de principiu, politice și practice.
Este dreptul de vot conferit de cetăţenie unul absolut, sau ar trebui reglementat pe anumite criterii? Ce se întâmplă când numărul votanţilor din afară este suficient de mare, încât să influenţeze sau să decidă rezultatul votului? Cât de îndreptăţiţi sunt cei care au pierdut legătura cu ţara de origine, de un număr de ani, să decidă în legătură cu gestionarea problemelor interne? Implică dreptul de vot și asumarea consecinţelor pentru alegerea făcută? Cum se poate evita folosirea votului diasporei ca resursă electorală, în favoarea unui actor politic sau altul? Cum se poate asigura informarea corectă și pe scară largă? Cum se pot crea condiţiile optime și ce mijloace ar trebui folosite, pentru ca un număr cât mai mare de alegători să-și exercite votul, garantându-se, în același timp, transparenţa și corectitudinea alegerilor? Votul cetăţenilor din diaspora poate ridica probleme de legimitate și reprezentativitate, iar atunci când corectitudinea lui este pusă sub semnul întrebării, se naște un conflict între două principii democratice la fel de importante: dreptul universal de vot și alegerile libere.
Sunt dileme pe care comunitatea internaţională le analizează. Cu care ţări democratice s-au confruntat mult înaintea noastră. Și pe care nu avem voie să le ocolim doar pentru că la momentul actual ele au legătură cu un personaj politic sau altul.
Majoritatea statelor lumii au prevederi legale referitoare la votul cetăţenilor care nu se află în ţară la momentul scrutinului. La nivelul anului 2007, numărul lor se ridica la 115 din 214. Aceste prevederi sunt însă foarte diferite. Dintre statele care permit votul diasporei, doar puţine o fac necondiţionat. În cele mai multe cazuri, există anumite criterii sau forme de limitare, mai strânse sau mai laxe: de la obligaţia alegătorului de a se înregistra înainte de alegeri și până la condiţii legate de timpul petrecut în străinătate, sau de apartenenţa la un anumit grup de electori. Spre exemplu, Irlanda permite doar votul angajaţilor misiunilor diplomatice și celor care activează în forţele armate, dar nu și celorlalţi cetăţeni. Marea Britanie retrage dreptul de vot după 15 ani de absenţă din ţară, Canada după 5. Iar Noua Zeelandă, deși este foarte permisivă în ce privește mijloacele de vot, scrutinele la care cetăţenii din afara graniţelor pot vota, condiţionează exercitarea acestui drept de înscrierea într-un registru. Cine nu se înscrie nu poate vota deloc. Pentru că votul presupune și asumarea unei responsabilităţi.
Experienţele de-a lungul timpului și efectele sesizate fac și astăzi ca poziţiile statelor să fie foarte diverse, uneori cu tendinţe contrarii. Ungaria este pe cale să generalizeze dreptul de vot al maghiarilor din afară, pe care nu-l avea prevăzut, în timp ce Armenia a anulat cu totul votul extern, începând cu 2007. Asta în condiţiile în care diaspora armeană este printre cele mai numeroase și influente din lume.
Coroborarea comparativă a datelor din întreaga lume conduce la concluzia că nu există o reţetă universală. Fiecare stat a găsit formule legale și instituţionale care răspund particularităţilor lui, care ţin cont de numeroase variabile, de experienţele practice și de realităţile concrete: de la contextul politic la dimensiunile disaporei, de la considerente de costuri la probleme de legitimitate, de la chestiuni administrative la evoluţii istorice.
Ar fi, după mine, oportună pentru România o dezbatere mai profundă și mai nuanţată pe tema votului diasporei. Nu una simplificatoare, ci una care să ia în calcul toate aspectele și consecinţele. Să ne uităm la context, la experienţele cu care ne-am confruntat, la ce merge și ce nu, la vicii legislative și de organizare.
În așa fel încât, la final, să aibă de câștigat construcţia democratică. Să nu sacrificăm nici dreptul de vot, dar nici corectitudinea alegerilor, sub pretextul creșterii participării sau legitimitatea rezultatelor sub acoperirea sufragiului universal. Și mai ales, în această dezbatere cred că trebuie să lăsăm de-o parte populismul.
Pentru o analiză extinsă cu privire la votul extern în lume, precum şi la soluţiile legale pe care alte ţări le-au găsit pentru reglementarea votului extern click aici.
sursa: Spune si tu
Radu Zlati 
Comentarii recente