Criza este aproape un fenomen mitic. Nu prea este clar de unde vine, nici de ce. Seamănă mai degrabă cu ploaia acidă – un fenomen incontrolabil. Azi se pare că ieșim din criză, la fel cum ieri ni se părea că o evităm; dar se pare că este posibil să revină – sau cel puțin asta spun oficialitățile.
În realitate nu este nimic fantastic în legătură cu criza. Criza nu este o calamitate neprevăzută care afectează întreaga societate. Ea este urmarea logică, firească și predictibilă (deși nu cantitativ) a unor politici economice greșite. Am în vedere politica de expansiune a creditului și cea a deficitelor bugetare cronice care susțin “statul bunăstării”. Unii economiști (în special cei inspirați de Școala Austriacă de economie) au prevăzut deznodământul nefericit al creditării agresive, al speculațiilor bancherilor întreținute și încurajate de mâna salvatoare a finanțelor publice și a băncii centrale, al organizării sistemului de pensii după principiul schemei Ponzi. Nu este nimic miraculos în experiența ultimilor ani; “miraculoasă” era de de fapt creșterea artificială dinainte, susținută de oportunismul politicienilor în semn de totală sfidare a legilor economiei.
Departe de a constitui o perioadă de înflorire economică, boom-ul nu reprezintă decât redistribuirea avuției prin emisiune monetară – proces care a avut loc la scară globală, motiv pentru care este mai greu să deosebim câștigătorii de perdanți în interiorul granițelor României. Cert este că unii au de câștigat, alții au de pierdut. Criza se produce atunci când anticipările publicului, cândva eronate, se ajustează, devenind mai realiste. Brusc mulți realizează că au comis investiții greșite, că s-au întins mai mult decât le ajungea plapuma sau cum vreți să spuneți. Este momentul ca ei să plătească pentru euforia din timpul boom-ului.
Dar ce s-a întâmplat în realitate? Statul a socializat în bună măsură pierderile. De pildă, România a împrumutat 20 de miliarde pentru a menține stabilitatea (a se citi profiturile) sistemului bancar, cel care s-a aflat în linia întâi a euforicilor. Nu toți cei care meritau să dispară de pe piață sau să-și restrângă activitatea au fost nevoiți să o facă, deoarece pierderile le-au fost acoperite de popor, via bugetul de stat. Un alt exemplu: schema Ponzi a pensiilor – o afacere sortită inevitabil eșecului – rămâne în picioare doar datorită ambiției deșănțate a clasei politice; aproape 1,5% din PIB deficit bugetar vine doar de aici.
Prin urmare, unii care trebuiau să intre în criză nu au intrat, în vreme ce alții care nu aveau nimic de-a face cu criza au intrat vrând-nevrând, mulțumită solidarității propovăduite sub amenințarea pedepsei cu pușcăria de către poliția fiscală. Primii au scăpat de criză și probabil acum trăiesc cu regretul profiturilor nemarcate la timpul potrivit. Cei din urmă nu au cum să iasă din criză; pentru ei criza abia a început în momentul în care au aflat că trebuie să suporte ineficiența unor agenți economici și a unor instituții falimentare.
Când spun aceste lucruri și cer curățirea economiei de “găurile negre” ca unică soluție pentru ieșirea din criză, mi se răspunde că acest lucru este greu de acceptat, deoarece costul social ar fi insuportabil. Nonsens. Costul social (o altă noțiune mitică) este prezent aici și acum. Nu avem de ales și nu am avut niciodată de ales între a evita și a ne asuma “costul social”. Prejudiciul în termeni de bunăstare produs de ineficiența unor instituții este inevitabil și cât se poate de real. Insolvabilitatea statului (nedeclarată, desigur) o suportăm prin inflație, taxe mai mari și o datorie în creștere accelerată despre care preferăm să nu ne gândim cine, când și cum o va plăti. Singura întrebare este: recunoaștem și desființăm instituțiile responsabile pentru marasmul actual sau căutăm “soluții pragmatice” (un alt nonsens)? O infecție dentară netratată la timp nu face decât să se agraveze dacă nu mergem la stomatolog. Nimeni nu ar considera că este o dovadă de pragmatism să nu ne asumăm “costul” vizitei la dentist. Doar când vine vorba de economie lucrurile par să stea altfel. Și aceasta deoarece “costul social” nu este altceva decât costul politic pe care trebuie să-l suporte decidenții politici. Care, dacă nu v-ați prins, încă nu au intrat în criză.
Comentați la sursă: Logica economică – combate neînţelegerile şi sofismele care populează spaţiul mediatic, în domeniul socio-economic.
Radu Zlati 
Comentarii recente