Relația dintre executiv și legislativ afectează calitatea procesului democratic. Controlul Parlamentului asupra Guvernului este una din pârghiile cele mai importante în procesul de checks and balances între puterile statului.
De-a lungul ultimilor 20 de ani guvernelor li s-a reporșat mereu că „sar” Parlamentul din procesul legislativ, preferând soluția rapidă a ordonanțelor de urgență. Abuzul de ordonanțe s-a numărat aproape invariabil printre acuzele sau reproșurile făcute de opoziție puterii, indiferent ce partide o reprezentau pe una sau pe cealaltă. Preferința pentru ordonanțe se explică atât din motive de celeritate, cât mai ales de tactică politică, de aplicare imediată a unor politici și măsuri agreate de cabinet, fără „filtrul” legislativului.
Totuși, până la Boc, niciun guvern nu s-a gândit să abuzeze de procedura angajării răspunderii și să treacă tot ce înseamnă proiect de lege major în acest fel. Dacă în privința ordonanțelor există condiționări impuse de reglementările privind delegarea legislativă, pentru angajarea răspunderii nu există asemenea bariere, singura prevedere în materie fiind cea din Constituție. Iar deciziile ambigue și duplicitare ale Curții Constituționale, în avantajul actualei puteri, au făcut ca și ultima limită – cea a constituționalității/ neconstituționalității – să fie ușor de depășit.
Așa am ajuns să constatăm că, practic, guvernul își poate angaja răspunderea oricând și oricum, pe orice fel de proiect și de câte ori dorește. Și dacă se străduiește un pic își poate trece toate legile prin această procedură, care, dintr-una excepțională, a devenit regulă. Abuzul de ordonanțe nici nu mai contează acum, când am văzut, iată, că se poate și mai rău. Anume să înlocuiești guvernarea prin ordonanțe cu guvernare prin angajarea răspunderii.
După ce s-a prezentat în fața Parlamentului de 11 ori pentru a-și asuma răspunderea, guvernul Boc ne-a anunțat că s-ar putea s-o mai facă încă o dată, cât de curând. Pentru a corecta corectura. Adică pentru a plafona salariile profesorilor. Că e scandalos ce face Boc e de prisos să mai spunem. Că își bate joc de educație și de profesori, asta după ce în 2008 PDL a câștigat, printre altele, cu promisiunea mincinoasă a măririi cu 50% a salariilor, iar e inutil să mai detaliem. La fel, despre consecințele majore ale acestei practici asupra relației legislativ-executiv și funcționării mecanismelor democratice s-a tot vorbit.
Având un cadru constituțional permisiv, singurele îngrădiri sunt cea de bun-simț politic și de cutumă. Cum guvernul Boc a demonstrat că n-are nici o problemă în a le călca în picioare, și pe fondul lipsei de cultură politică democratică, soluția rămâne o reglementare expresă. În modificările aduse textului constituțional, ar trebui să includem limitarea angajării răspunderii la cel mult un act normativ pe sesiune. Am avea astfel și o simetrie procedurală. Opoziția poate recurge la instrumentul moțiunii de cenzură o dată pe sesiune, ca inițiativă a sa (nu cauzată de angajarea răspunderii de către cabinet), iar guvernul ar avea dreptul la o procedură excepțională tot o singură dată pe sesiune.
P.S. În altă ordine de idei, dacă stau să mă gândesc bine, Boc et. Co. au mai reușit o performanță. Neașteptată ce-i drept. Au denaturat până și semnificația angajării răspunderii, care dincolo de a fi o modalitate de trecere a unei legi, avea o încărcătură politică specială. Era un semn de autoritate din partea guvernului, care se relegitima prin confirmarea încrederii de către Parlament. Azi angajarea răspunderii nu mai înseamnă nici acest lucru. Dat fiind că parlamentarilor puterii nu li se dă voie să voteze, cabinetul a primit cu ultimele ocazii „zero voturi”. Angajarea răspunderii nu mai este decât un exercițiu de dispreț al guvernului Boc față de Parlament și față de societate.
sursa: Iulia Huiu
Radu Zlati 
Comentarii recente