Se tot vorbeşte despre ieşirea din criză, ieşirea din recesiune şi tot felul de ieşiri, că nici nu mai ştim în ce-am intrat, ca să ştim, nu-i aşa, din ce ieşim. Am să expun mai jos un punct de vedere care ar putea părea şocant. România n-a suferit nici pe departe de o criză financiară în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum s-a manifestat ea la locurile faptei, deci la nivel extern. Mai bine zis, a evitat-o. În fapt, ceea ce am trăit din 2008 încoace a fost o criză bugetară, cât se poate de autohtonă şi o eternă criză politică şi cu astea trăim în continuare. Spre a demonstra aceasta este nevoie de o scurtă recapitulare a ceea ce a fost denumit „criză” din toamna lui 2008 încoace şi care au fost evoluţiile cheie care au determinat mersul economiei.
Pentru România, momentul să-i zicem zero al manifestării crizei internaţionale a apărut în toamna anului 2008, când ne-am confruntat cu o stopare bruscă a intrărilor de capital străin şi, deloc întâmplător, cu un atac speculativ asupra leului. Este extrem de semnificativ acest reper deoarece el reprezintă momentul de ruptură (care oricum ar fi venit) de modelul de dezvoltare bazat pe economisirea externă şi abundenţa capitalurilor ieftine. Taman în aceeaşi perioadă, Lehman Brothers dăduse ortul popii, iar băncile din străinătate cădeau precum popicele, forţând primele naţionalizări şi injecţii de bani publici întru salvarea sistemului financiar. Lăturile subprime şi produsele derivative, numite elegant active toxice, erau descoperite unde cu gândul n-ai gândi, în vreme ce deţinătorii acestora speculau voios pe unde intuiau slăbiciuni ale monedei. La noi, Tăriceanu se afla în lupte grele cu Băsescu pe tema majorării cu 50% a lefurilor profesorilor, micul şi simpaticul viitor prim ministru tuna şi fulgera împotriva PNL care NU APLICA LEGEA, iar marele macroeconomist Theodor Stolojan (tehnocrat şi ăsta, deh) plusa cu majorări salariale pentru toţi funcţionarii publici şi promisiuni de şomaj zero. Tot atunci, insensibili la frământările noastre interne, amploaiaţii Standard şi Poor s, au găsit de cuviinţă să trimită obligaţiunile româneşti la categoria junk, mai pe şleau gunoi, socotind că datoria publică trebuie adunată cu cea privată şi adusă toată odată la scadenţă, chestie care dacă se-ntâmpla, faliment scria pe noi. Normal, n-avea cum să se-ntâmple, dar ce, te joci cu sentimentul pieţei?
Acesta este contextul general al acelor momente dramatice pentru bugetul de stat, în care, pe de-o parte, încasările din taxe şi impozite au scăzut dramatic (pentru că se taxa în fapt un consum acoperit din economisirea externă ce încetase să mai sosească) iar împrumuturile pe piaţa privată deveniseră deja nepermis de scumpe. Când după alegeri, în 2009, politicienii noştri s-au prins cât de groasă e treaba (ciolanul n-avea pic de cărniţă), a apărut, aşa cum şade bine caraghioasei noastre scene politice, alianţa contra naturii PSD-PDL ce avea să trimită în perplexitate activiştii de partid din ambele tabere cu tot cu electoratul aferent. Cu o majoritate zdrobitoare de peste 70% aliaţii de-atunci, care şi-ar scoate astăzi maţele reciproc, au întreprins singurul lucru care mai era de făcut pentru ca uraganul extern să nu facă ravagii prin curte. Încheierea acordului de finanţare instituţional multilateral, că despre el este vorba, care a ghidat sau, mai bine zis ar fi trebuit să ghideze trecerea peste vârful crizei internaţionale fără ca recesiunea să fie mai adâncă decât se cuvenea.
În forma sa iniţială, acordul supranumit de-atunci încolo „cu FMI”, deşi el includea şi aportul CE si sprijinul BIRD şamd., sublinia câteva chestii esenţiale şi anume să nu cumva să se modifice taxe şi impozite, să nu se acumuleze arierate, şi în general să se umble cu grijă cu economia privată care aduce bani. Desigur pentru ca planul să funcţioneze, era necesar să se reducă drastic personalul bugetar acolo unde el se umflase în neştire adicătelea mai ales pe plan local. Bieţii experţi FMI habar n-aveau ei ce chisăliţă politică era prin mândrele noastre oraşe şi sate, ce prietenii şi încuscriri suprapopulează de-a valma primării, consilii judeţene, direcţii agricole şi alte acareturi, şi mai ales, luaseră de bună împrietenirea PSD-PDL spre salvarea ţărişoarei. Chestiune fatală. Aveau însă să se lămurească treptat pe parcursul întregului an electoral 2009, când salariile au crescut, picior de bugetar n-a ieşit din schemă, arieratele s-au umflat ca făt-frumos. Angajaţii de pe plan local au rămas frumuşel pe posturi să-mpartă după caz, găleţi portocalii sau kile de făină, deficitul a crescut în loc să scadă, cheltuielile în infrastructură au explodat fără ca infrastrutura în sine să apară, şi aşa mai departe. Când s-au prins nu mai aveau cu cine să se certe că nu era clar dacă premier va fi Boc, Negoiţă, Croitoru, Johannis sau altcineva. În atare condiţiuni, deficitul bugetar a crescut în loc să scadă, adâncind recesiunea, care la rândul ei a adâncit deficitul bugetar, care nici ăla nu era cine ştie ce corect calculat etc…Chestia asta se numeşte prociclitate şi din ea se iese tare greu, după cîte am înţeles eu.
Ce nu a reuşit acordul cu FMI în planul stopării recesiunii a reuşit pe deplin în cel al evitării adevăratei crize financiare: cursul de schimb nu s-a dus în bălării aşa cum propovăduiau unii analişti, nicio bancă n-a dat faliment, niciun leu de la buget n-a fost utilizat pentru a scoate vreo societate bancară din dificultate, rezervele valutare ale BNR nu „s-au terminat” cum aberau nişte descreieraţi, deficitul de cont curent şi datoria pe termen scurt sunt acoperite lejer după noua formulă de calcul impusă pe plan mondial pentru ca statele să salveze băncile de un eventual faliment. Iată de ce corect este să se afirme că ceea ce s-a petrecut a fost evitarea cu succes a unei crize financiare, iar dacă e să ieşim de undeva atunci trebuie să ieşim dintr-o criză politică şi dintr-una bugetară, acestea fiind adevăratele cauze pentru care am rămas ultimii din Europa la ieşirea din recesiune.
Radu Zlati 
Comentarii recente