M-am uitat cu fascinație la ordinea știrilor de azi. Prima: întoarcerea lui Nicolae Popa, extrădat din Indonezia. Pentru necunoscători, Nicolae Popa este cel care a pus la cale, împreună cu alții, schema FNI. A doua știre era tot din sfera justiției: Dinel Staicu și-a schimbat numele, îl cheamă Dinel Nuțu și nu e de găsit pe teritoriul României. A treia știre, produsă de un Parchet hiperactiv ne explica trimiterea în judecată a lui Corneliu Vadim Tudor pentru micul show dat cu ocazia evacuării sediului PRM. Normal, știrile patru și cinci aveau ca subiect cuplurile celebre ale momentului: Moni și Iri și Pepe și Oana. Respectiv cum Moni s-a dus să-și ia copilul de la Izvorani și nu l-a găsit acolo și care e starea de sănătate a Oanei și cum o așteaptă sau n-o așteaptă Pepe. Pe locul următor figura crima din Spania. S-au adăugat între timp câinii comunitari și votul „abominabil” dat de nu știu ce comisie senatorială, cum că ei ar trebui eutanasiați. Și, ca „bombă a zilei”, faptul că CNSAS l-a descoperit pe actorul Ion Besoiu ca fiind fost informator al Securității. Asta era marea problemă a societății românești, de parcă Ion Besoiu ar exercita vreo autoritate publică…
Desigur, politicienii prezenți în studiouri au trebuit să comenteze știrile structurate în această ordine de importanță. M-am conversat și eu cu o realizatoare prietenă, care mi-a spus simplu că ieri a discutat despre învățământ și n-a făcut rating. Așa că asta e. Eu înțeleg pe ansamblu rațiunile „tabloidizării” presei. Însă mă întreb dacă nu cumva ceva e defect la receptori. Că televiziunile sunt în goană după raiting, de care sunt legate tarifele de publicitate, se poate accepta din punct de vedere comercial. Că însă această nație prizează mai repede Pepe, Oana, șirul nesfârșit de arestări, rețineri, înmormântările, devine un foarte serios semn de întrebare. Nu merg până la a specula faptul că această gamă de subiecte, mai ales cele din sfera justiției, ne sunt servite cu multă dexteritate de actuala putere, pentru a escamota o dezbatere asupra temelor reale, care ar trebui cel puțin să frământe societatea.
Poate că aceste „teme reale” nu există. Poate că românii sunt mulțumiți de felul în care trăiesc. În Spania au fost 3 milioane de oameni în stradă pentru mai puțin decât a făcut guvernul Boc la București. La Londra, au ieșit 500.000 doar pentru o intenție anunțată, nu și pusă în practică. Marele miting al sindicaliștilor a adunat vreo 8000 în Piața Constituției, dintre care jumătate au plecat la timp la bere. Însă 20.000 s-au strâns spontan, în același loc, la -10°C pentru concertul dat de primarul general de revelion.
Ceva e defect în toată această ecuație. Văd că problema eutanasierii câinilor mobilizează mai multe energii decât aceea a decimării pensionarilor prin creșteri de taxe și închideri de spitale. Cineva mi-a atras atenția asupra unei expresii interesante. Încă din anii ’90 copiii erau „ai străzii”, dar câinii erau „comunitari”. Asta spune ceva, în ultimă instanță.
Poate că „România reală” la care ne referim noi în discursurile politice e o pură ficțiune. Poate că de fapt asta este România pe care și-o doresc românii. Și ce să facem noi? Să ne dăm toți după prostime? Și elită politică, și formatori de opinie, și televiziuni. Într-o societate normală, nu doar oferta se pliază pe cerere, ci o mai și modelează. Adică, cu alte cuvinte, oricât de mari ar fi ratingurile și popularitatea demagogiei, nu putem ajunge chiar la aceste nivele…
P.S. Are și Vasile Dâncu pe aceeasi tema un comentariu excepțional, care merită citit…
sursa: Dan Mihalache
Radu Zlati 
Comentarii recente