Intenţia guvernului Boc de a-şi asuma răspunderea pe un proiect de lege care să limiteze efectele hotărârilor judecătoreşti, în urma cărora un număr de dascăli şi-au câştigat în instanţă dreptul la majorări salariale, ar fi fost cumva de aşteptat.
Nu pentru că ea ar fi o practică a unui stat normal, democratic, fundamentat pe lege şi pe separaţia puterilor. Ci pentru că, pe fond, aceste hotărâri îi dezechilibrează domnului Boc bugetul şi nu are altă ieşire din această situaţie.
Cum s-a ajuns însă aici? Asupra acestui aspect, comentariile insistă mai puţin. Suntem aici pentru că domnul Boc, alături de tot PD, au susţinut, în 2008, creşterea cu 50% a salariilor profesorilor. Iar preşedintele Traian Băsescu a promulgat-o şi, mai mult, a făcut din ea o temă majoră de campanie. Singurul care are meritul de a se fi opus atunci a fost premierul Tăriceanu. În 2009, tot an electoral fiind, nici PD şi nici PSD-ul, n-au avut curajul unor măsuri radicale, prin care să blocheze efectele unei legi nesustenabile pe datele încasărilor bugetare. Au tot tras „mâţa de coadă”, dând ordonanţe de prelungire a termenului de aplicare.
Nu e singura situaţie în care lipsa de perspectivă şi conduita electoralistă a politicienilor generează o asemenea „bulibăşeală” în relaţiile dintre stat şi cetăţean. La fel s-a întâmplat şi cu faimoasele destituiri şi numiri în „deconcentrate”. Odată ajunsă la putere, coaliţia PD-PSD a avut grijă să „radă” toţi directorii puşi de PNL, fără a-şi asigura, însă, o bază legală suficient de solidă. După ce stânga a plecat de la guvernare, PD a mai repetat o dată procesul, avându-i acum ca subiecţi pe membrii PSD. Sigur că acei oameni s-au adresat instanţelor, mulţi au câştigat, şi astăzi suntem în situaţia paradoxală în care avem instituţii unde funcţionează câte trei directori: un membru PD numit, alături de unul al PNL şi un pesedist, cărora justiţia le-a dat dreptate în ce priveşte înlăturarea lor abuzivă. şi, bineînţeles, toţi trei iau, conform legii, leafă de la stat şi, eventual, tot conform legii, şi despăgubiri pentru perioada în care au fost privaţi de exerciţiul funcţiei lor.
Ceea ce politicienii par a nu fi conştientizat este că justiţia, cu toate tarele ei, poate dezvolta trasee relativ independente de stilul de vătaf ce predomină în guvernare.
Că, sigur, la nivel macro se poate negocia şi ordona DNA-ului, Parchetului General, Curţii Constituţionale, în parte şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Însă nu se poate influenţa întregul sistem judiciar, care nu execută orbeşte comenzile de la Palatul Cotroceni, sau de la Palatul Victoria. Că se mai găsesc, în ţara românească, tribunale, că or fi ele la Gorj, la Botoşani, la Timiş, precum şi judecători cu suficientă conştiinţă, încât să dea verdicte favorabile unor cauze juste şi să sancţioneze măsuri insuficient fundamentate legal.
Problema de fond, care a generat o asemenea „bulibăşeală” în relaţiile dintre stat şi cetăţean este incapacitatea politicienilor de a înţelege că nu se poate guverna după principiul „aşa vrem noi”.
Şi că normele de legalitate trebuie respectate. Chiar dacă acest lucru nu convine clientelei politice.
Întrebarea este cine va plăti toate datoriile pe care statul le-a acumulat în acest fel, datorii care vor trebui onorate, la un moment dat. Pentru că mai există şi alte căi de atac şi CEDO. Răspunsul este simplu: tot noi, cetăţenii, contribuabilii oneşti, le vom plăti.
Există, oare, vreo prevedere legală care ar obliga pe acei politicieni inconştienţi şi voluntarişti, care au luat deciziile respective, să plătească ei, din buzunar consecinţele acestora? Cu alte cuvinte, putem noi recupera prejudiciul cauzat? Dacă nu, o asemenea procedură ar trebui inventată.
Radu Zlati 
Comentarii recente