Lucian Davidescu: 15 mituri anti-privatizare. De ce proprietatea de stat este întotdeauna o idee proastă

pondere-sector-privat-economie+ Click pe grafic pentru mărire +

De fiecare dată când “nu ne vindem țara”, e clar că iar urmează să dăm ceva pe nimic. Deznodământul e întotdeauna același, însă la umbra unui așa măreț slogan mor toate argumentele care, dacă ar fi asumate, ar putea aduce un preț mai bun.

“Până acum, privatizările s-au făcut în pagubă”

E oarecum adevărat, însă vinovată nu este privatizarea ci amânarea ei. Dacă ar fi dat toate companiile în 1990 pe câte un dolari, statul ar fi avut în ultimii 20 de ani beneficii nete (impozite încasate minus pagube plătite) mai mari decât are acum.

“Privatizarea e o măsură de dreapta”

Istoric și ultrasimplificat, da. Însă astăzi aproape niciun partid de stânga din lumea civilizată nu mai visează la companii de stat. Păi de ce să îngroape bani în ele când ar putea să-i folosească pentru ajutoare sociale?

“Să fie păstrate companiile profitabile!”

O companie de stat profitabilă devine un magnet pentru căpușe. E doar o chestiune de timp până când nu va mai fi profitabilă.

“Statul cedează controlul…”

Este exact pe dos! Statul are mai mult control. Dacă o companie de-a sa nu-și poate achita taxele, guvernul e cu mâinile legate – trebuie să le șteargă. În schimb, dacă proprietarul privat nu plătește, statul îi poate executa și revinde compania de oricâte ori.

“Trebuie așteptat să mai crească prețul”

Teoretic, în unele cazuri este o teză validă. Practic, dacă regula este aplicată la nivel general, câștigurile obținute vor fi irosite pentru cazurile în care pronosticul de creștere a fost greșit.

“Privatizările duc la scumpiri”

Asta se întâmplă când resursele fizice erau valorificate sub prețul real, pentru satisfacerea clienților politici și adormirea publicului. În rest, privatizarea duce de cele mai multe ori la ieftniri. Un studiu de caz: termoficarea din Ploiești.

“Niciun stat nu-și vinde…”

Ba bine că nu! Până și francezii

“De ce să nu ia statul tot profitul?”

Prețul plătit este cel puțin egal cu capacitatea dovedită a statului de-a face profit pe termen mediu și cel mult egal cu capacitatea presupusă a cumpărătorului. Deci dacă prețul este mic, probabil că profitul nu va exista iar dacă cumpărătorul simte că se poate descurca mai bine, statul primește niște bani pe care nu i-ar fi vîzut niciodată.

“Este de ajuns să se privatizeze managementul”

Da și nu: se rezolvă problema incompeteței, dar rămân conflictele de interese. În continuare, managerul este tentat să respecte agenda politică a proprietarului și se bazează pe plasa de siguranță dată de faptul că statul are pârghii legale prin care să-și salveze investiția în caz de pericol. În plus, managerul privat are interesul să maximizeze câștigurile pe termen scurt – vă amintiți “locația în gestiune”?

“Fabricile nu pot fi vândute, aparțin poporului”

O teză contradictorie! Decizia de-a vinde este un atribut al proprietății. Iar din banii obținuți (indirect, de exemplu prin reducerea taxelor pe muncă), poporul poate cumpăra acțiuni la “fabrici” de care să dispună când și cum vrea. În SUA, de exemplu, este considerată publică oricare companie listată la bursă.

“Ce rost are privatizarea dacă cumpărătorii sunt companii străine dar tot de stat?”

Simplu! Ele riscă banii propriilor cetățeni, deci pentru contribuabilii români e ca și cum ar fi private. În plus, dacă au adunat bani de investiții înseamnă că sunt printre puținele cu management relativ competent.

“Resursele nu trebuie cedate”

Perfect adevărat. Din resurse, statul își poate asigura o rentă care nu cere un efort de management prea mare. Trebuie doar să fie lacom: să ceară redevențe cât mai mari pentru petrol, gaze sau chiar pentru apa din lacurile de acumulare. În schimb, mijloacele de exploatare – sonde, țevi, turbine – nu sunt parte integrantă a resurselor și merită măritate rapid.

“Unele lucruri sunt de importanță națională, strategice, etc”

La fel este și siguranța alimentară, dar nimeni nu pretinde că statul ar trebui să vândă mâncare. Iar reguli de bun-simț cum ar fi “țevile de gaze nu se taie” sau “calea ferată nu se fură” pot fi respectate și de companii, ba chiar mai riguros.

“Monopolurile naturale trebuie să rămână la stat”

Realitatea este că nu prea mai sunt monopoluri. Iar puținele rămase – Transelectrica, Transgaz sau calea ferată ar funcționa mai bine după modelul Bursei – deținute de clienți.

“Privații urmăresc doar profitul”

Da!

Etichete:, , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.