Bogdan Teodorescu: „Marea problemă pe care o rezolvă USL este că îi reduce lui Traian Băsescu opţiunea de a manipula rezultatul alegerilor viitoare”

Referitor la USL, este această alianţă mai mult decât un proiect anti-Băsescu? Este un proiect politic, este ceva consistent?

„Proiectul USL, chiar dacă este unul anti-Băsescu, nu este unul împotriva persoanei Băsescu, ci împotriva practicilor lui, ceea ce este mult mai mult” Poate deveni mai mult decât un proiect anti-Băsescu. Este un proiect politic, pentru că rezolvă o problemă politică. Cât de mult va deveni un proiect politic de viitor, vom vedea. Sigur este un proiect politic, fiindcă, de fapt, marea problemă pe care o rezolvă USL este că îi reduce lui Traian Băsescu opţiunea de a manipula rezultatul alegerilor viitoare. Fiindcă, dacă cele două partide mergeau separat, probabil că obţineau, unul în jur de 40% iar altul în jur de 26-27%. Cu un PDL care se ducea la 15%, Traian Băsescu putea să pretindă că nimeni nu a câştigat alegerile şi guvernul era făcut de PDL. Şi putea să refuze noua majoritate. Dacă USL atinge scorul pe care îl are în acest moment în sondaje, de peste 60%, conform Constituţiei, Traian Băsescu nu poate ignora majoritatea şi nu poate impune el un prim-ministru, ci trebuie să ia notă  de existenţa unui premier pe care-l impune acea alianţă. Deci, din acest punct de vedere, este mai mult decât un proiect anti-Băsescu e un proiect politic, care rezolvă o problemă politică şi constituţională. O problemă de forţare a spiritului Constituţiei, pe care o practică preşedintele în exerciţiu. Acest proiect, chiar dacă este unul anti-Băsescu, nu este unul împotriva persoanei Băsescu, ci împotriva practicilor lui, ceea ce este mult mai mult.

Referindu-ne la cele mai importante şi longevive alianţe postdecembriste din România, Alianţa D.A. a durat vreo 4 ani, CDR a durat vreo 9. Cât va dura USL?

Vreau să dureze USL-ul până în momentul în care Traian Băsescu va fi obligat să numească un premier, altul decât din PDL.

În perspectiva alegerilor din 2012, vom avea, cel mai probabil, un preşedinte care este tot Traian Băsescu şi un premier al USL. Cum vedeţi relaţia dintre premier şi preşedinte? Se va repeta scenariul din 2007-2008?

„În 2012, va exista o majoritate care îl va împiedica pe Traian Băsescu, aflat în ultimii doi ani de mandat, să facă extrem de mult balet”. Nu are cum să se repete scenariul, fiindcă va exista o majoritate, care data trecută n-a existat. Va exista o majoritate care îl va împiedica pe Traian Băsescu, aflat în ultimii doi ani de mandat, să facă extrem de mult balet. Cu acest moment, preşedintele va fi, în sfârşit, redus la rolul său constituţional. Şi chiar dacă va încerca să mai facă nişte jocuri, cred că dimensiunea lor va fi foarte limitată. Eu sunt convins că de asta se şi teme foarte mult şi asta este şi miza luptei pe care PDL o duce în acest moment, în dorinţa de a diminua importanţa USL, de a provoca ruptura lui. Majoritatea absolută a acestei structuri unice, care este USL, îi împiedică lui Traian Băsescu spaţiul de manevră constituţional. Deci, îl obligă să respecte de fapt spiritul Constituţiei.

Da, dar ţinând cont de natura lui conflictuală, nu credeţi că va face uz şi de alte pârghii –de exemplu trimiterea legilor spre reexaminare, numirea miniştrilor etc, pentru a repeta scenariul cu Tăriceanu?

Este un proverb indian: Orice tigru sfârşeşte într-o cuşcă. Totul e să ştii s-o configurezi.

Spuneaţi în lucrarea Cinci milenii de manipulare că „Morala, etica, logica, justiţia sunt toate elemente negociabile şi adaptabile situate undeva între bine şi rău, într-o zonă gri, gata oricând să fie luate şi mutate oriunde este nevoie”. Se poate aplica acest gen de afirmaţie la USL?

„Marea problemă la acest moment în România nu este conflictul ideologic dintre liberali şi social-democraţi, ci este felul în care Traian Băsescu conduce România”. Nu, se poate aplica o altă afirmaţie: „La probleme majore, soluţii majore”. În momentul de faţă, suntem în faţa unor decizii imperative. Decizia imperativă este o alianţă, o mezalianţă total inadecvată, din punct de vedere ideologic, care are ca scop rezolvarea marii probleme a României, care este alunecarea spre totalitarism. Această mare problemă se rezolvă prin soluţii majore. Era, în mod evident, foarte simplu pentru ambele partide, să stea fiecare în găoacea lui; fiecare să clameze că este cel mai mare adversar al lui Traian Băsescu, eventual să se şi conflictualizeze unul cu celălalt; să piardă voturi, bătându-se unul cu celălalt. Să-şi caute diferende gen stânga vs. dreapta, trecut vs. prezent, canal vs. închisoare etc şi să nu vadă marea problemă. Marea problemă, la acest moment, în România, nu este conflictul ideologic dintre liberali şi social-democraţi, ci este felul în care Traian Băsescu conduce România. Or, ei, la o mare problemă, au oferit o mare soluţie. Ulterior, vom vedea, dacă la a doua mare problemă, care este criza economică şi socială, vor fi în stare să ofere şi o a doua mare soluţie.

Nu este riscant, cel puţin conceptual, să folosim această sintagmă de „alunecare spre totalitarism”?

„Noi trăim într-o zonă gri, necunoscută încă, fiindcă n-am experimentat. Putem să-i spunem democratură”. Riscant e că alunecăm, nu să folosim sintagma. Fiindcă, dacă n-am aluneca şi am folosi o sintagmă improprie, ar fi doar o eroare de exprimare. Nu cuvintele ne încurcă aici, ci faptul că vezi că ai în Parlament o persoană care numără 80 ca fiind 160 şi nu păţeşte nimic. Şi legea astfel adoptată prin fraudă se aplică în momentul de faţă în România. Asta este politică totalitară. Faptul că vezi că se impun legi, judecătorii le contestă, pentru ca apoi sentinţa judecătorească să nu fie aplicată, asta se cheamă totalitarism. Dacă vă uitaţi la teoria totalitară, are aceste elemente. Este definită de Raymond Aron în şase puncte. Uitaţi-vă la punctele alea şi veţi găsi similitudini. Desigur, trăim într-o formă nouă, putem să-i spunem democratură sau tiranocraţie. Noi trăim într-o zonă gri, necunoscută încă, fiindcă n-am experimentat. Noi avem tentaţii totalitare, în mijlocul unei societăţi, care cel puţin teoretic, are instituţii şi practici democratice. Uitaţi-vă ce se întâmplă cu sindicatele, cu presa, uitaţi-vă cum se adoptă legile, cum se iau deciziile de politică externă. Deci, da, noi alunecăm spre o formă de totalitarism, vag necunoscută – nu e vorba, nici de nazism, nici de stalinism –, dar regăsim elemente, şi discursive, şi de politici, din aceste două sisteme.

PDL, în perioada 2009-2011, ca orice partid de guvernare, a suferit acea erodare specifică, mai ales într-un context de criză. Ar fi putut aduce criteriile de integritate, recent aduse în discuţie, un anumit beneficiu de imagine PDL?

„PDL nu este un partid imagologic, PDL este un partid de organizare, un partid administrativ. PDL nu avea nevoie de reformă morală, ci avea nevoie de competenţă profesională”.  În primul rând, dacă ne uităm că unul dintre cei trei iniţiatori ai acelei poveşti este copartenerul d-nei Roberta Anastase la celebra numărătoare (Sever Voinescu), am dubii că acesta are dimensiunea morală să propună schimbări morale şi că acel proiect are credibilitatea necesară de a se impune ca un proiect sincer.  În al doilea rând, vorbim despre felul în care este organizat PDL-ul: nu este un partid imagologic, este un partid de organizare, un partid administrativ. Or, unui partid administrativ nu-i aduci legi de îmbunătăţire morală, fiindcă îi şubrezeşti administraţia. Este ceea ce i s-a întâmplat PSD-ului sub Geoană. PSD-ul, dintr-un partid puternic administrativ, a fost transformat într-un partid cu valenţe civice şi a scăzut, de la un scor global de 40%, la un scor global de vreo 18-20%, chiar fiind partid de opoziţie, chiar în timpul unei guvernări care a început să se erodeze. PDL nu avea nevoie de reformă morală. De ce avea el nevoie, dar nu-i iese, era de competenţă profesională în rezolvarea problemelor de guvernare.

Fiindcă, dacă PDL, printr-un artificiu, de-acum încolo, începe să rezolve problemele sociale cu care se confruntă o mare parte din alegătorii români, cu sau fără îmbunătăţire morală, s-ar putea să-şi îmbunătăţească simţitor scorul. PDL a pierdut nu pentru că a încălcat Constituţia, nu fiindcă a fost arogant, nu fiindcă a fost discreţionar, nu fiindcă a tolerat alunecarea spre totalitarism. A pierdut fiindcă a atins portofelul cetăţeanului. Fiindcă, de fapt, a lovit în starea de siguranţă materială a unui mare număr dintre alegătorii proprii.

După alegerile din 2008, s-a trecut de la aşa-numitul pluripartidism extrem la un pluripartidism moderat, mai exact la un tripartidism inegal (două partide egale şi unul care tinde să devină egal cu celelalte două). Cum vedeţi, pe termen mediu şi lung, o posibilitate de realizare a consensului între nişte partide, care se pare că nu se prea înţeleg?

„Estimez că alegerile din 2012 (sau 2011, dacă vom avea anticipate), vom avea un partid nou în Parlament”. Intr-o ţară cu probleme ca România, consensualitatea porneşte de la nivelul liderului suprem. Dacă acest personaj este consensual, este posibil să obţii consensualitate la nivelul societar. Dacă nu, nu. Atâta vreme cât acest personaj s-a definit prin conflictualitatea sa, evident că tot ceea ce a făcut a fost să semene conflictualitate oridunde în jurul său sau oriunde în spaţiul public pe care a putut să-l controleze. Evident că partidele, la un moment dat, se pot înţelege şi pot exista împărţiri sau reamenajări. Eu estimez că la alegerile din 2012 (sau 2011, dacă vom avea anticipate), vom avea un partid nou în Parlament. Probabil că vom avea un partid din partea radicală a spectrului social: este un bazin de vreo 15% care se cam conservă şi în care stau trei partide – Partidul România Mare, Partidul Poporului şi Partidului lui Becali. Probabil că unul dintre ele va intra, maxim unul. Dacă nu cumva, puterea de atracţie a celor mari nu va duce la spulberarea electoratului fluid de acolo şi coborârea la sub 5% a fiecăruia dintre cele trei partide din zona populist-radicală.

Dar, estimat, ar avea loc să încapă unul dintre acele partide şi, deci, se reface axa clasică pe are a avut-o România: un partid de guvernământ cu o opoziţie şi partidul maghiar faţă în faţă cu un partid radical din partea românească. Ţinând seama că între partea maghiară şi partea radicală nu prea pot să existe punţi de legătură, consensualitatea se va face pe bucăţi: între partidul aflat la guvernământ şi cineva şi opoziţia va fi celălalt partid cu cel care a rămas afară. Cam ăsta va fi sistemul de consensualitate.

A adus Victor Ponta un plus de imagine PSD-ului, după anul de guvernare 2009? A fost suficient anul de criză 2010, pentru ca PSD să crească în sondaje?

„Ponta este o surpriză imagologică pentru PSD. Se poată afirma că  a avut contribuţia lui în acest salt al PSD la postura de partid de aproape 40%”. Ceea ce a adus Ponta a fost un lucru foarte important. A readus discursul PSD-ului în făgaşul firesc. PSD a fost un partid clasic de stânga, nu de centru-stânga, nu de stângă civică, nu de stângă urbană. A fost un partid clasic de stânga, în tradiţia partidelor socialiste sănătoase din Europa. Or, Mircea Geoană a evadat din acest teritoriu, care era apanajul vechiului lider, Adrian Năstase, şi, din cauza acestei evadări, a pierdut foarte mult electorat. Discursul lui Ponta este un discurs de stânga solid, pe stânga, nu pe centru-stânga. Şi-atunci el şi-a recâştigat o parte din electorat, atât prin discurs, cât şi prin atitudinea proiectelor sau atitudinea publică.

În al doilea rând, Ponta este o surpriză imagologică pentru PSD, fiindcă este un om foarte tânăr, venit la conducerea unui partid, care nu prea părea că poate să aducă aşa ceva la putere. Principala contribuţie a lui Victor Ponta – şi în egală măsură a lui Crin Antonescu – a fost însă capacitatea celor doi de a se înţelege şi de a trece peste tot ceea ce le era recomandat să facă, ca să nu se unească, pentru a se uni. Este un test de mare maturitate politică pentru doi oameni relativ tineri, atât ca vârstă, cât mai ales ca funcţie, având în vedere că amândoi sunt tineri în funcţie. Deci, asta este marea performanţă a lui Ponta şi a lui Antonescu.

„Crin Antonescu ar putea să devină primul preşedinte liberal din istoria României (…) Tăriceanu ar fi singurul premier liberal din România de după Revoluţie şi liderul care a adus cel mai sus Partidul Naţional Liberal din punctul de vedere al prezenţei în actul de guvernare”.

Cum este acum Traian Băsescu, este de dreapta? Se pretinde doar de dreapta, vrea să devină de dreapta?

”T. Băsescu, fiind un autocrat, nu poate fi nici de dreapta, nici de stânga. Domnia-sa nu are o ideologie guvernatoare, are un ţel guvernator, care este dominarea absolută a spaţiului public”. T. Băsescu, fiind un autocrat, nu poate fi nici de dreapta, nici de stânga. Autocraţii sunt de o singură culoare. Domnia-sa nu are o ideologie guvernatoare, are un ţel guvernator, care este dominarea absolută a spaţiului public.

Din 2009 promovează cu pregnanţă doctrina de dreapta, în numele PDL…

„Războiul Rece nu mai există în lume, dar există în România: se bat ruşii cu americanii”. Nu, încearcă să se propună polemic faţă de oferta de stânga, pe care a reprezentat-o Geoană în 2009. Acum, cu jucăria asta, cu WikiLeaks, încearcă din nou să amorseze această idee a Războiului Rece în România. Războiul Rece nu mai există în lume, dar există în România: se bat ruşii cu americanii. Ei nu ştiu că se bat, dar în România se bat. Or, Traian Băsescu nu mai are adversar, nemaiputând candida o dată. Iar dacă ar mai candida o dată, bătându-se cu Crin Antonescu, el va încerca din nou să spună că Antonescu nu e de dreapta, ci de stânga. Pentru ca domnia-sa să fie dreapta. Dacă va apărea unul care va fi radical de dreapta, domnul Băsescu va fi de stânga. T. Băsescu a trecut totuşi într-o noapte de la stânga la dreapta şi drumul se poate face la loc la fel de simplu. Discursul de dreapta pe care îl promovează este un discurs găunos de dreapta, nu este un discurs autentic de dreapta.

PDL are o legitimitate mai mare să se pretindă de dreapta, fiindcă PNL a acceptat să se alieze cu PSD? I-a dat PNL apă la moară PDL-ului?

Cel puţin teoretic ar putea să fie valabil acest lucru, dacă ar interesa pe cineva. PNL, făcând alianţă cu un partid de stânga, se alterează din punctul ăsta de vedere. Dar PNL s-a mai aliat o dată cu un partid de stânga. Şi la ce situaţie se află acum în România, acest detaliu este total neinteresant. Populaţia României vrea soluţii economice şi ieşirea din impasul social pe de o parte, şi, pe de altă parte, există un grad de saturaţie faţă de aceşti oameni de dreapta, de stânga, de centru, de ce culoare vreţi.

Cum vedeţi participarea la vot în 2012?

”Dacă se lucrează la ceva, la ora actuală, în spaţiul public românesc, este încercarea de a convinge populaţia să nu vină la vot”. Ei, asta este o întrebare interesantă, fiindcă la asta se lucrează acum. Pentru că, dacă se lucrează la ceva, la ora actuală, în spaţiul public românesc, este convingerea populaţiei să nu vină la vot. Este această campanie, care există în nenumărate spaţii publice: că toţi politicienii sunt la fel, nu mai avem nicio şansă, ne-a luat mama dracului pe toţi…

Se va mobiliza mai mult acea categorie de populaţie care s-a abţinut până acum, să vină să sancţioneze PDL?

Nu, din contră, se încearcă masiv ca populaţia să fie ţinută în casă, astfel încât nucleul dur al PDL-ului – şi celelalte elemente pe care acest partid le poate pune în mişcare, în calitate de partid de guvernare – să conteze foarte mult în scorul electoral. Cu cât va fi mai multă lume prezentă la vot, cu atât PDL are şanse tot mai mici să supravieţuiască electoral anului 2012 (nu în sensul de a ieşi din Parlament). Cu cât electoratul va veni mai puţin, cu atât PDL va avea şanse mai mari să-şi atingă scopul de a rămâne la guvernare. Asta pentru că, evident, lumea care vine este nemulţumită. În prezent, 90% din populaţie nu are încredere în PDL, 11% intenţie de vot, 90%  nu are încredere în Boc, încă preşedintele partidului. Avem în jur de 80-86% de oameni care nu au încredere în Traian Băsescu. Şi, din punctul de vedere al celor de la PDL, această masă mare de oameni nemulţumiţi trebuie să stea acasă, astfel încât să vină activul lor, care este foarte puternic şi foarte disciplinat. Plus să voteze un milion şi ceva de oameni din străinătate, încă vreun milion din Moldova etc.

Aţi adus în discuţie viitorul Congres al PDL. Apare ca evidentă schimbarea lui Emil Boc de la conducerea partidului?

„Probabil că alegerile ne vor prinde cu Emil Boc, măcar preşedintele partidului.” Nu, din contră, eu spun că va câştiga. Eu cred că Emil Boc câştigă, după cum se vede. S-ar putea să fie şi unic candidat, până atunci. Vom vedea dacă d. Blaga îşi va depune candidatura. Dar se pare că Emil Boc are ceva mai multe filiale decât Vasile Blaga, cel puţin până în prezent. Probabil că alegerile ne vor prinde cu Emil Boc, măcar preşedintele partidului.

Aţi declarat într-un interviu recent din februarie că erorile PDL şi ale lui Traian Băsescu din 2010 au constat în aceea că nu s-a ţinut cont de realităţile sociale din România, de sărăcia populaţiei. Condamnaţi mai mult o ideologie şi nu un abuz?

Nu, nu condamn o ideologie.  Dar nu cred că se poate ieşi din criză, condamnând o parte din populaţie. Una dintre regulile pe care le-am văzut în Occident, la ţări confruntate şi ele cu criza, este că nu s-a pus problema vinovăţiei unei părţi a populaţiei. Eu am spus, în interviul la care vă referiţi, că este absolut anormal ca, în calitate de şef de stat, să dai vina pe poporul tău, pentru situaţia în care se află. La acel moment, Traian Băsescu a arătat cu degetul pensionarii şi bugetarii, spunând că din cauza lor se întâmplă aceste lucruri. Ceea ce este aberant. Nicăieri în lume nu poate fi acuzată o categorie socio-profesională de o situaţie care se petrece într-o ţară condusă de tine însuţi.

Cum vă explicaţi că s-a întors Traian Băsescu împotriva aliatului său tradiţional, care era poporul, începând cu anul 2010?

„Traian Băsescu mai face parte şi din acea categorie a şmecherului, care crede că orice ar face, îi face pe oameni din vorbe. Şi a reuşit să facă oameni din vorbe de nenumărate ori”. Asta ne spune exact cât de mulţi bani a dat el pe aliatul său tradiţional , cât de mult i-a păsat lui de popor. Fiindcă este imposibil, dacă ştii cum arată sărăcia unui om, să vorbeşti în halul acesta despre oamenii săraci. Indiferent de ce ideologie ai avea, indiferent de cât de sus ai ajuns pe scara socială. Or, ceea ce a făcut Traian Băsescu, dincolo de măsurile luate, este o dovadă de lipsă de compasiune, de răceală cinică şi clinică. Tot ceea ce am văzut în Europa de Vest, unde s-au luat măsuri complicate, a fost o atitudine de cooperare între structurile statului şi categoriile care au fost afectate de acele măsuri. Traian Băsescu mai face parte şi din acea categorie a şmecherului, care crede că orice ar face, îi face pe oameni din vorbe. Şi a reuşit să facă oameni din vorbe de nenumărate ori.

Totuşi aceste categorii socio-profesionale, despre care spuneţi că nu pot fi învinovăţite, au la îndemână nişte pârghii. Pot să iasă în stradă. Or în 2010, mişcarea sindicală a eşuat.

Normal, a fost bine tocată. Dacă toci la sindicalism de şase ani de zile, atunci când apare momentul propice să se manifeste, el nu mai funcţionează. Sindicalismul nu mai există, după cum societatea civilă românească nu mai există.

Nici societatea civilă în România nu a mai existat, cel puţin în 2010…

„Societatea civilă în România a murit în 2004”. Păi nu, societatea civilă în România a murit în 2004 când, după ce l-a susţinut pe Traian Băsescu să ajungă la putere, a luat şi repede funcţii. Şi a devenit un apendice al unei puteri, care atunci era populară, iar între timp a devenit impopulară. Odată cu impopularitatea puterii respective, s-a impopularizat şi societatea civilă, care a murit.

Deci, nu consideraţi că mişcarea sindicală a fost un eşec, care să-i poată fi imputat şi ei?

„Avem o vinovăţie foarte mare a celor care mint şi o vinovăţie mică a celor care se lasă minţiţi şi nu reacţionează. Într-o scală a vinovăţiei, înşelatul nu poate fi pus pe acelaşi loc cu înşelătorul”. Ba da, a fost un eşec. Cronica unui eşec anunţat. Şi evident că-i poate fi imputat şi ei, că doar nu putem spune că e vina lui Traian Băsescu. E vina lor, că nu au putut să se organizeze. Dar nu au reuşit să se organizeze şi fiindcă au avut eşec după eşec, şi fiindcă au fost penetraţi politic, şi fiindcă au fost maculaţi, şi fiindcă, încet, încet au fost cumpăraţi. Motive pentru care o bună parte din populaţie şi-a pierdut încrederea în ei şi n-a mai ieşit pe stradă. Desigur că putem să ne întrebăm de ce populaţia n-a ieşit în stradă, desigur că putem să facem comparaţii cu alte situaţii din lumea largă, în care populaţia a ieşit în stradă pentru lucruri mai mărunte şi a bubuit. Dar nu trebuie să uităm niciodată că, într-o scală a vinovăţiei, înşelatul nu poate fi pus pe acelaşi loc cu înşelătorul. Că populaţia României nu ştie să se apere? Da, se pare că nu ştie să se apere, nu are simţ civic, nu are cultură politică etc. Populaţia României votează neatent, lăsându-se păcălită, manipulată. Ceea ce constituie o parte de vină. Dar nimic nu presupune intenţie din partea ei. Partea cea mai gravă este că e condusă de nişte oameni care o mint, ştiind c-o mint. Iar aici este vorba despre intenţie. Avem o vinovăţie foarte mare a celor care mint şi o vinovăţie mică a celor care se lasă minţiţi şi nu reacţionează.

În 2010, s-a mai observat un fenomen interesant: acela al proceselor colective. Avem pe de o parte sindicatele care au eşuat şi avem, în paralel, nişte oameni cu interese specifice, care au reuşit să se mobilizeze şi au acţionat statul în instanţă. Este ceva nou pentru România?

Da, dar şi necesităţile sunt foarte speciale. Şi la nevoi se găsesc soluţii. Lipsa societăţii civile care să lege aceste centre de rezistenţă într-un centru mare de rezistenţă îşi dovedeşte acum utilitatea. Societatea civilă a fost omorâtă în România tocmai pentru a se preîntâmpina asemenea coeziuni, pe care ea şi numai ea le putea realiza. Prin aceste acţiuni, omului aflat la putere i se atrage atenţia că nu poate să facă orice. Ceea ce este foarte bine, mai ales în contextul în care există tendinţele de care am vorbit.

sursa: Spune si tu!