V. Nicolau: Succesiunea raului

Traian Băsescu nu a fost niciodată un personaj dedublat, nu a fost Dr. Jekyll şi Mr. Hyde ai politicii româneşti. A fost, simplu, farsorul cel mai seducător, pentru că întruchipează deopotrivă mitocănia şi şmecheria periferiei. Te minte cu neruşinare, făcându-te între timp la buzunar, fără să i se mişte vreun muşchi pe faţă. Devine expresiv ca un cioclu doar când anunţă o nouă tragedie pentru români sau când, asemenea unui clovn hâd, îl apucă hăhăitul spasmodic la auzul propriei glume grosolane.

După ce ai avut de-a face cu el, eşti mai sărac şi mai umilit. Cum periferia domină numeric centrul, plus trădarea intelectualilor care au validat mişeleşte „un pseudo-Cezar care de fapt e însuşi Mamona”, s-a creat premisa recunoaşterii populare într-o democraţie de tip Vacanţa Mare. La suprafaţă – manelismul politic Traian Băsescu cu şpriţ şi dansuri din buric, dedesubt – bani mulţi şi putere ameţitoare.

Fiind un rău viguros, Traian Băsescu a fost revelatorul trădărilor, meschinăriilor şi neputinţelor româneşti. Răscolind murdăria din subsolurile societăţii, a favorizat aducerea la suprafaţă a mizeriilor şi a făcut purulente bubele ascunse. Pare a fi şi singurul beneficiu care va rămâne după el. Preşedintele-jucător a fost şi rămâne doar un preşedinte-impostor pus pe harţă şi jaf şi care din joacă a falimentat o ţară, a flămânzit un popor. A jucat destinul ţării la ruleta istoriei personale, mizând totul pe blond. Crimele sale sunt cu premeditare,  chiar dacă lasă să se-nţeleagă că ştie ce spune, dar habar n-are ce face. Disipează vinovăţia democratizând eroarea şi proasta guvernare, cu scopul de a arunca propria culpă în cârca unei conduceri colective reprezentate de Guvern şi de Parlament, la modul general, de clasa politică manipulată de moguli.

După modelul preşedintelui, guvernarea a prefăcut minciuna, nedreptatea şi jaful în principii călăuzitoare. Devenit captiv camarilei lui Traian Băsescu, statul român şi-a modificat personalitatea şi comportamentul după chipul strâmb al stăpânului. Vedem un Cotroceni în permanent delir, la Palatul Victoria, un Gâgă întors cu cheia, iar pe intelectualii de serviciu ai puterii cum se chinuie să-şi ridice propriile statui la televiziunea publică. Spectacol sinistru al unei puteri monstruoase şi caraghioase în acelaşi timp. Totodată, cei care nu s-au lăsat mânjiţi cu portocaliu nu reuşesc decât să supravieţuiască. Aşa a ajuns pesimistul să spună „Mai rău nu se poate!”, iar optimistul să-i răspundă „Ba se poate!”

Până de curând n-am putut să-mi explic ce i-a împins pe români, în urmă cu un veac şi jumătate, să aducă şi să accepte un domn străin. Experienţa trăită în epoca Băsescu mă face să cred că atunci, ca şi acum, au fost suficiente motive. Doar că acum, altfel decât atunci, domnitorii nu se mai importă. Este suficientă binecuvântarea ce-o primeşte  cel care se-nchină Marelui Licurici pentru a ajunge vătaf peste feuda românească.

Băsescu e o pacoste pentru România, s-au lămurit cei mai mulţi. Problema e cine vine după? Are cine să-l înlocuiască, există un lider credibil şi capabil de a guverna altfel? În pofida faptului că Traian Băsescu a coborât standardul de preşedinte atât de jos, încât cetăţeanul s-ar mulţumi cu oricine numai să se vadă scăpat de pacostea hăhăitoare, nici un nume-alternativă nu stârneşte cu adevărat entuziasmul. Asta îi dă posibilitatea lui Traian Băsescu să-şi pregătească succesorul în care se va reîncarna. Cu banii strânşi din furăciuni, cu serviciile Serviciilor şi sprijinul Marelui Licurici, românii vor fi determinaţi să aleagă iarăşi răul cel mai mic, bucurându-se că trăiesc în democraţie, proslăvind economia de piaţă. Abia după alegeri vor constata că „răul cel mai mic” creşte uluitor de repede.

sursa: InPolitcs