Dacă e vreun lucru plauzibil din toată logoreea lui Vântu livrată, conform stenogramele, pe post de amenințare la adresa lui Ghiță, atunci acest lucru e legat de afirmația conform căreia ”nu-i pasă că e înregistrat” (partea cu ”sutele de racheți îngropați prin dealurile Moldovei” – adică mai multe victime decât reușesc să producă talibanii coaliției internaționale într-un an de război în Afganistan -, s-o creadă vine vrea).
Când afirmă însă, că ”nu-i pasă că e înregistrat”, Sorin Ovidiu Vântu s-ar putea să fi fost sincer. Și asta nu pentru că s-ar baza pe cine știe ce forțe oculte care l-ar putea scăpa de pușcărie, indiferent ce ar face. Ci pentru că reflectă un anumit tip de mentalitate infracțională, conform căreia pușcăria face parte ”din regulile jocului”. Din perspectiva unui cetățean onest, cu ”frică de lege”, acest tip de mentalitate (faptul că pentru cineva pușcăria nu reprezintă o sancțiune, ci doar ”o regulă a jocului”, e drept, mai neplăcută, dar care poate surveni la un moment dat) e mai greu de înțeles.
Mai întâi, pentru că unul dintre efectele unei sancțiuni penale (declasarea socială produsă de o condamnare) nu are cum să-l afecteze pe Vântu. O condamnare în cazul lui nu i-ar aduce cine știe ce prejudicii de imagine, atâta timp cât din punct de vedere al onorabilității sociale, al percepției publice, cota lui Vântu oricum e la pământ. O condamnare penală nu l-ar putea face pe Vântu un cetățean ”mai puțin onorabil”, pentru că sub un anumit nivel de onorabilitate acel ”mai puțin” devine nesemnificativ.
Mai apoi, din punct de vedere al libertății personale, de asemenea Vântu nu ar avea prea mult de pierdut în cazul unei condamnări. Înconjurat mereu de zeci de bodyguarzi, cu locuința împânzită de camere de luat vederi, Vântu nu mai e demult un ”om liber”. Cel puțin nu în sensul în care majoritatea definește conceptul de ”om liber”. Trimițându-l la pușcărie, statul nu ar face decât să transfere asupra sa cheltuielile legate de securitate pe care le suporta Vântu în stare de ”libertate”.
În fine, după cum a mărturisit într-un interviu referitor la perioada petrecută în detenție înainte de 89, pușcăria a fost locul în care Vântu și-a început ”afacerile”, ajutând cu ”sfaturi” și ”consiliere” persoane care apoi se vor regăsi în rețeaua lui de după 90. Astfel, cel mai probabil, Vântu are antecedente pe care să se bazeze atunci când apreciază că o eventuală nouă perioadă de detenție nu l-ar scoate ”din joc”. Motiv pentru care nici nu are de ce să se teamă de o eventuală înregistrare a convorbirilor lui.
În aceste condiții, o condamnare penală a lui Vântu nu ar fi suficientă pentru a fi, cu adevărat, o condamnare. Adevărata sancțiune ar fi scoaterea lui din jocurile de putere. Desigur, din punct de vedere al percepției publice (în numele ideilor de siguranță socială și justiție), o condamnare (acoperită din punct de vedere legal) este necesară. Din punctul de vedere al lui Vântu, însă, o condamnare reală ar fi cea în momentul în care nu ar mai putea afirma (ori, chiar dacă ar spune-o, nimeni nu l-ar mai băga în seamă) că el ”face și desface”.
***
BONUS:
”Că-ţi rupem gâtul ori gruparea mea, ori gruparea Chiorului îţi rupem gâtul dacă ne-ncurci, dacă vom considera că ne-aduce un avantaj strategic în războiul nostru, ca la…. Prietenul meu, puştiule, ţi-am spus că vreau să te cresc. Nu mai am această intenţie după întâmplările din ultima vreme, dar măcar un sfat dezinteresat îţi dau. Nu te băga într-un război care nu îţi aparţine. Nu ştii, habar n-ai despre ce e vorba, cine e în chestia asta, care sunt regulile unui joc de genul ăsta (sublinierea mea). Nu le ştii. Ai să ai nevoie de un 20 de ani să le înveţi.”
Vântu către Ghiță, conform unei stenograme anexate la dosarul de trimitere în judecată pentru șantaj și amenințare.
sursa: VoxPublica
Radu Zlati 
Comentarii recente