Acum că sărbătorile pascale au trecut, perioada de liniște s-a încheiat și lumea politică își reia parcursul. Aș fi spus că lumea politică își „revine la normal,” numai că această expresie nu-și mai găsește sensul într-o societate unde anormalul s-a banalizat, iar normalul a devenit o curioasă excepție. Deci, înpoi la politica noastră.
Am rămas la episodul a 12-a asumare a răspunderii. Și după asta alegerile din PDL. Nu se știe dacă nu ne vom pricopsi curând și cu pachetul de modificare a Constituției cu care ne amenința Băsescu acum vreo săptămână. Ne așteaptă prin urmare o perioadă agitată, a cărei agendă este pe cale să o facă din nou puterea. Opoziției îi rămâne fie postura reactivă, fie o inițiativă cu impact politic și public care să schimbe cursul evenimentelor și să redirecționeze dezbaterea.
Că suntem în fața unui șir nesfârșit de abuzuri ale regimului Băsescu față de tot ce înseamnă stat de drept, separația puterilor, domnia legii, știm. Că soluțiile politice și constituționale, specific democratice, pe care opoziția a încercat să le contrapună acestor abuzuri, n-au avut efect; că putererea nu mai are nicio limită, nici legală și principială, sunt iarăși lucruri cunoscute. Întrebarea principală este însă ce are de făcut opoziția în acest context? Ce mijloace mai are la îndemână?
Operăm astăzi în registre cu totul diferite, iar puterea joacă acum după alte reguli, create de ea însăși. Ca să folosesc o metaforă sportivă, pentru opoziție lucrurile arată ca și cum ar juca un meci de rugby, pe terenul adversarului, cu normele și tacticile din fotbal. Eu una cred că a venit momentul unei schimbări de abordare.
Greva parlamentară și chiar retragerea din Parlament ar putea deveni soluția extremă într-o situație extremă. După mine, un asemenea gest nu trebuie văzut ca venind din registrul „oricum nu contează că suntem sau nu în Parlament”. Sigur, puterea a deposedat Parlamentul de toate atributele sale – de la legiferare la control, de la dezbatere la reprezentare – dar pragul sub care s-a coborât este mult mai jos. Toate simptomele arată degradarea sistemului, vicierea construcției democratice într-o direcție și într-un ritm fără precedent. Iar opțiunile pe care opoziția le are sunt aceleași pe care un consumator/ cetățean/ comunitate le are în fața unei organizații/ instituții/ regim în declin: exit, voice sau loyalty (ieșirea din cadrul lor, contestarea din interior sau loialitatea față de ele).
Aici suntem la un nivel superior, dar principiul este același și putem extinde acest tipar de interpretare. Despre acceptarea practicilor puterii și girarea lor nu poate fi vorba. Cotestarea pe cările constituționale consacrate, gen moțiuni de cenzură, am văzut că este pur și simplu sfidată de cabinetul Boc, care își păstrează mandatul deși obține, de fiecare dată, 0 voturi de încredere. La fel cum dialogul dintre putere și opoziție a devenit imposibil. S-a ajuns practic în faţa ultimei opțiuni: exit. Nu în sensul de „abandon”, ci de gest politic asumat în mod explicit, de refuz al raporturilor instituționale, al legitimării acțiunilor puterii prin prezența în Parlament și al funcționării în paradigma impusă de guvernarea portocalie.
Nu există în lumea asta democrație care să funcționeze fără opoziție. Așa cum caracterul reprezentativ al Parlamentului nu poate fi asigurat doar pe jumătate. Iar dacă în asemenea condiţii puterea își va continua nestingherită parcusul marcat de derapaje de la statul de drept, va fi semnalul dat întregii comunități europene că România a încetat să mai fie o ţară democratică.
sursa: Iulia Huiu
Radu Zlati 
Comentarii recente