Iulia Huiu: Ce şanse are un partid nou în România de azi?

Iulia Huiu

După plecarea de la Cotroceni a lui Sebastian Lăzăroiu, autorul moral al fantasmei politice numită „Albă ca zăpada”, concomitent cu mutarea fiicei lui Băsescu, Ioana, care a înregistrat la OSIM „Mişcarea populară”, am văzut că a renăscut subiectul partidului nou. Dar ce şanse ar avea un asemenea partid în România de azi?(Vezi aici o trecere în revistă a iniţiativelor şi partidelor noi din România postcomunistă)

Răspunsul meu la această întrebare este simplu şi tranşant: nici una. Cel mult poate fi vorba de o mişcare creată artificial, de nişă şi cu durată scurtă de viaţă. Mai bine spus, este posibil un experiment politic nou, nu un partid nou în adevăratul sens al cuvântului. Adică unul care să aibă şi reprezentare socială, să adune suficient sprijin electoral încât să conteze în procesul de decizie şi să supravieţuiască pe termen lung. Să argumentez.

Un asemenea partid nu are o justificare în primul rând din punct de vedere sociologic. Întrebarea este  pe cine ar reprezenta el? Nu există un clivaj nou, pe care ar putea să se aşeze, cum au fost în istorie, de pildă, cele între muncitori şi prorietari, între centru şi periferie.

 Din punctul de vedere al reprezentării sociale nu există spaţii neocupate în spectrul politic, de la dreapta la stânga, de la minorităţi la cei cu vederi naţionaliste. De asemenea, chiar dacă există o predilecţie spre anumite opţiuni politice, grupurile sociale sunt eterogene, nu votează compact. Nu toţi pensionarii votează stânga, aşa cum nu toţi oamenii de afaceri votează dreapta. Nu toţi intelectualii au aceleaşi opinii politice şi nici toţi locuitorii mediului rural. În atare condiţii, un partid nou fie ar trebui să concureze pentru o zonă deja ocupată, fie ar merge pe un mesaj „anti-sistem”, de atragere a tuturor celor nemulţumiţi.

Aici intervine al doilea tip de argumente, de ordin psihologic şi psiho-social. Gradul de alienare faţă de politic, de resemnare este atât de mare astăzi încât, după mine, e greu de crezut că cineva sau ceva, pornind de la zero, poate mobiliza suficiente energii şi emoţii. Vă imaginaţi vreun Sebastian Lăzăroiu, Sever Voinescu sau vreo Monica Macovei înflăcărând mase altfel inerte politic? Iar în rândul publicului care participă totuşi la alegeri, există o mare doză de rezistenţă şi teamă de risc, determinând preferinţa pentru formaţiuni cu care este deja familiarizat. Pe principiul că, de bine de rău, pe ăştia care sunt acum îi cunoaştem, ne-am obişnuit cu ei.

În al treilea rând, există un set de premise politice care îngreunează sau împiedică total ascensiunea şi perpetuarea unei formaţiuni noi. Sistemul de partide este deja consolidat. În practică, toate sistemele favorizează partidele mari, chiar dacă în grade diferite. Sigur, o eventuală reducere a pragului electoral ar putea permite accesul temporar în Parlament al unui partid nou, dar pe termen lung, mecanismele sistemice vor împinge respectiva formaţiune într-o zonă marginală sau o vor obliga la fuziune. În fine, există motivaţii practice, legate de organizare, logistică, pârghii instituţionale. Într-o perioadă în care „comercializarea politicului” a ajuns la apogeu, un partid nu mai poate funcţiona doar prin entuziasmul şi efortul câtorva oameni, cu un set de idealuri care să suplinească absenţa resurselor. Aşa cum nu poate funcţiona fără organizaţii, fără reprezentanţi şi aleşi locali.

Sigur, puterea poate încerca experimente, cu formaţiuni create pe picior, cu obiectiv unic cum este UNPR, construite pe structuri instituţionale sau informative, în care să pompeze bani pe diverse căi şi cărora să le faciliteze accesul în Parlament prin artificii legislative. Sigur, Dan Diaconescu poate să bată şi el ţara în lung şi-n lat. Mă îndoiesc că e suficient. Să ne amintim cât de repede s-a desumflat şi gogoaşa „prezidenţiabilului” Teodor Bachonschi şi a lui Fundaţie. Posibil teoretic, un asemenea demers s-ar putea dovedi, chiar şi pentru putere, extrem de costisitor în raport cu potenţialele beneficii şi, prin urmare, neprofitabil. Aşa că toate „zbaterile” din zona puterii pe marginea creării unui nou partid le-aş încadra la capitolul stratageme şi diversiuni. Rămâne de văzut până unde vor merge şi ce vor face cu ele…

sursa: Spune si tu!